-
Sâmbăta cu folclor – Maria Tănase.
Am realizat acum ceva timp că mie chiar îmi place folclorul românesc. Știam asta de mult timp, simțeam. Dar nu am găsit-o nicăieri pe aici, exprimată concret. Așadar, m-am gândit că este vremea unei noi categorii pe blog: Sâmbăta cu folclor. 🙂 Voi posta în fiecare sâmbătă (duamnele ajută!) câte ceva din folclorul nostru – tradiții, felioare de istorie (scrise mișto, nimic boring 😀 , stai pe pace), dar mai ales artiști ai muzicii populare românești. Băi, o melodie dacă pun, chiar dacă nu o asculți, măcar citești titlul și poți să zici că ai auzit de el undeva, adică aici. Și deja avem un câștigător. 🙂 Am scris un articol despre…
-
Poezia săptămânii. Nina Cassian.
M-am gândit să redeschid această parte a blogului și să postez (din nou) în fiecare joi câte o poezie. Două, trei.. 😀 Nu mă refer aici la deLiricele mele. Să vă mai zic? Îmi place poezia: să o citesc, dar mai ales să o scriu. Dar cine mai citește versuri în zilele noastre? Eh, nostalgicii, ai spune. Ai dreptate, dar nu numai ei. Nora Iuga spunea despre poezie așa: Se poate face proză și din inteligență, poezia are nevoie de instinct. Subconștientul e mai inteligent decât inteligența. Eu cred că instinctul e mai aproape de obișnuințele noastre vechi, mă gândesc la o ereditate colectivă. Poezia e un fel de ancestralitate…
-
Captivă între atunci și acum. Și ce-ar fi fost dacă..?
Se uită împrejur și privirea-i cade pe obiecte fără să le distingă forma. Doar puțin culoarea. Are în față imaginea nefocalizată a unui haos ordonat. Așa, da, asta voia să spună: fără focus. Lipsă de concentrare? Nu. Poate prea multă. Și scrie: „Știi de ce mor cele mai multe relații? Din lipsă de încredere. Încrederea, dragul meu, este obligatorie. De fapt, așa începe totul: te încrezi într-un om și începi să te lași descusută. Îl auzi cum îți taie ațele de la rănile trecute – același loc, stern tăiat pe jumătate, torace deschis. Vindecată, dar plină de semne. Îi simți degetele cum îți umblă între plămâni și inimă, mai ales atunci…
-
Hai cu SuperBlogu’!
Credeați că ați scăpat de mine și advertorialele mele? Niet, frăținski. M-am întors. După ce în primăvară am scris pentru toate probele, același lucru mi-l propun și de data asta. Numai așa, că-mi plăcu foarte mult la Gala SuperBlog (v-am povestit atunci cum a fost, dar poate nu ați fost pe fază. Aruncați un ochi aici, apoi vi-l luați înapoi ca să citiți stereo în continuare). 😀 Lunile au trecut, iarna se apropie, deși astă-primăvară mi se părea o eternitate până să ajung iar în punctul ăsta. Nu știu cum se face, dar nu-mi propun nimic nici de data asta, referindu-mă la premii. Nu, bre, nu-s ipocrită, vreau să câștig…
-
Dă-ți masca jos!
Pierdută-ntre sensuri, găsesc calea mea pe jos, Nu știu ce voi afla, tot merg pe drum grunjos. Mă ții de mână, deși te văd cum vii pe contrasens – Golește-ți chipul de tot și toate! Sărută-mă intens… Ah! Îți spun cu blândețe în glas, iubite: Dă-ți masca jos și îmbracă-mă-n cuvinte! Mi-e dor, deși te am, mi-e dor să te ador O clipă-n plus, atât! O clipă și să mor… Dar clipa noastră, știi bine, eternitate este, Atunci când transformi cuvintele-n poveste. Mi-e somn, deși încă dorm cu tine-n gând – Dă-ți masca jos, iubite, să văd soare râzând. Ruptă din carne vie, cu gesturi mici și bruște, Îți văd…
-
Scrisoare fără nume.
Scrisoarea asta îți este adresată ție. De ce te miri când spun asta? Nu e despre tine, e despre ce simt eu. Dar tot tu aș vrea să o citești. Să-i dezlipești timbrul de pe fața plicului și să te uiți lung la scrisul meu de mână. Ești trecut la destinatar, dar nu ți-am dat încă un nume. Nu am avut nevoie de intermediari – ai venit singur să-ți primești scrisorile. Le-ai luat pe fiecare în parte, le-ai citit pe nerăsuflate prima dată, pentru ca, mai apoi, să simți nevoia să le repeți, să diseci înțelesuri în mii de litere. Așa credeai că mă vei afla. Te-ai înșelat crezând astfel. Eu…
-
Bacovia al meu!
Dacă ai intrat de mai multe ori pe aici să mă citești, cel mai probabil nu ai putut rămâne indiferent în fața pesimismului meu, al negrului din versuri sau al subînțelesurilor cu iz de tristețe autumnală ce mă caracterizează ca om al literelor, mă feresc de (termenul) scriitor. 🙂 Bine, sunt și foarte multe postări vesele, care mă caracterizează la fel, dar la fel de bine. Depinde în ce stare mă găsește verbul scribo, -ere. Hehe! Bineînțeles că este vorba despre o stare de nefericire (de moment, poate) de cele mai multe ori. Poate fi vorba și despre o oarecare predispoziție a mea față de obscur, mister, întunecat. Dar, pur și simplu,…
-
Pe drumuri de munte – Bucăți din țara mea frumoasă.
Nu mai este o noutate (cred) pentru nimeni faptul că muntele îmi este foarte aproape de suflet. Atunci când am de ales o destinație de vacanță, gândul îmi cutreieră deja pe creste aspre de munți, spre goliciunea lor imensă și ascuțită. Si nu vreau sa fiu bogat, vreau doar sa-mi vad familia si prietenii sanatosi bucurandu-se de viata. Vreau sa trag in piept smecher aer proaspat de munte si un fum din cel mai bun verde de pe piata.. …cum ar spune poetul Cedry2k. 🙂 Verdele mă încarcă infinit și îmi dă o poftă de viață cum numai în filme vezi. :)) Muntele îmi este prietenul bun de departe, care…
-
Mi-a învinețit pe buze toamna.
Când zâmbetul mi se transformă în scâncet de copil inocent, când pielea-mi furnică senzații noi, aievea, și-un roșu sentiment, când ochii mei te caută dincolo de zidul rece, aproape insistent, atunci știu că simt, dar știi… Nimic pe lume nu e permanent. Mi-a învinețit pe buze toamna – te văd, te miști – perfect, dar lent. Când râsul tău privirea și-o îndreaptă către alte nopți, spre o altă zi, când pielea ți-este scoarță, albaștrii frunzelor din ochi devin cenușii, când mâinile-ți mânjite pictează fiori într-un alt infinit unde vei privi, atunci știi că simți, dar știu… Totul în lume trece-ușor, cât ai clipi. Mi-a învinețit pe buze toamna – de ce…
-
Perfecțiunea clipei.
Te-ai gândit vreodată ce înseamnă un moment? Nu-mi răspunde. Că te vei pierde în jocul meu cu labirint. Vei afla în sfârșit. Speriată, clipa s-a ascuns în spatele ceasului meu intern și a plâns verde crud, cu limbi de foc. Știa că aleargă întruna ca un hamster în roata priponirii sale efemere în această lume. Am știut că trebuie să merg la ea și să-i vorbesc cu litere sonate. Nu era acolo. O vedeam, îi șopteam nod în gât, dar nu mă puteam apropia. Scânteia clipei apărea și dispărea la fel cum vezi lumina sub pleoape atunci când clipești. De aici vine a clipi? 🙂 Își ferea privirea de căutarea mea. Aveam…
-
Oficial: sunt blogger acreditat Webstock 2015!
Gata. Am primit confirmarea că anul acesta voi putea să particip la Webstock. 😀 Vedeam cum se înscriu bloggerii pe care îi citesc și am zis că vreau și eu să particip la cel mai important eveniment de social media din România. Așa că m-am înscris aici și am așteptat cumințică un răspuns. Uite-l că a venit și e afirmativ, de aceea am zis să vă anunț și pe voi. Plus că așa e procedura. :)) Zice-se că Webstock este cea mai bună ocazie de networking și totodată locul în care s-au legat multe prietenii și oamenii din online s-au simțit foarte bine. Păi, dacă e p-așa, cum aș putea lipsi? Că doar…
-
Povestea tatuajelor mele.
Aș fi vrut să scriu rândurile astea zâmbind, dar povestea tatuajelor mele nu este vreuna senină. Cum, probabil, se întâmplă în multe situații ale altor oameni care își scriu frânturi de suflet sub piele. Am citit povești despre tatuaje, despre oameni care au ales să poarte cu sine mesaje, simboluri sau chipurile ființelor dragi, imprimate în carne vie… Îi înțeleg. Oamenii se sperie, în general, de lucrurile permanente. Aoleu, te măriți? Și dacă te plictisești? Sau: Ți-ai făcut tatuaj? E permanent? Și dacă ți se ia de el? Nu degeaba am pus întrebările una după cealaltă. Sunt alegerile tale, nu ai cum să te plictisești cu ele. Sau ai cum, dar ți le asumi…
