-
Îmi plânge pixul.
Când scriu, serios, îmi plânge pixul. Nu înțelegi, nu vrei să-mi sari tu fixul? Am vrut apoi să-ți desenez culori vii ce-mi curg prin ochi – toate-ntr-o zi… Ce vreau eu să scriu acum ți-s toate oglindă, gânduri negre nu mai am, toate se perindă, se duc încoace și încolo, în eter(n)ul dintre noi. Nu vreau să-mi plângă pixul, dă-mi unul mai de soi!
-
Aferim mie! Am ascultat un film.
Vă anunțam în urmă cu ceva timp că va avea loc, în București, un festival de film. Nimic nou până aici. Dar atât de tare îmi place să povestesc oamenilor despre Festivalul Național al Filmului pentru Nevăzători (#fnfn), mai ales ca să le văd reacția după vreo 3 secunde: Huh?! Cum vine asta, băi nene? Cum adică, film pentru nevăzători? Și atunci le spun ce v-am spus și vouă aici. 🙂 Bun. Și mi-am zis că, dacă tot am scris despre evenimentul ăsta și am mai făcut și o facultate cu profil psihopedagogic (deci nu sunt străină de această afecțiune), am mers și eu acolo, la Cinema Muzeul Țăranului. Împreună cu Sorina, bineînțeles. Ajuns,…
-
Principii și vertebre.
Când riști să descompui în note muzicale de subsol tot ce agonisești printre coaste, în bătăi de inimi moi, te ții sus și tare în vertebre închise în tine cu chei sol – mă mișc încet, zbor sub mine, cânt pentru amândoi. Strângi pansamentul în jurul arterelor ce au cedat presiunii roșului, vișiniu putred ce aleargă-n pribegie – lasă-mă să-mi port iubirea în felul meu ciudat, când mă arăt așa cum sunt – eu pe mine ție! 🙂
-
Omul, ființă animală.
Cum mi-a venit ideea asta? Păi, ia uită-te în jur! Nu-mi spune că nu vezi și tu de ce zic asta: omul este o ființă animală. Acum… dacă asta e de bine sau de rău, depinde. Depinde de experiențele tale anterioare, de anturajul în care te desfășori sau, pur și simplu, de predispoziție. Cel mai vizibil mod în care o persoană devine animală este atunci când nu iubește. Stai așa, nu zic că animalele nu iubesc, ba chiar… se îndrăgostesc de mai multe ori. Să nu amestecăm lucrurile. Ce vreau eu să spun? Atunci când un om iubește, el își depășește condiția de animal, ființă irațională. El alege să trăiască lângă o singură persoană,…
- București cu blocuri gri, Despre mine și ce lucruri minunate fac eu, Jurnalism, Ochi de pisică neagră, Particip, nu asist!, Radiografia unei zile
Ziua prin București și Noaptea Muzeelor.
Știu că am sărit o filă din jurnalul meu, o am în cap, dar deocamdată nu i-am dat nicio formă. Trebuie să decupez fotografiile și să le atașez cu agrafă de birou. Să îmi iau cariocile și să desenez printre amintiri. Stop Pagina Mea Georgiana, remember? 🙂 #oracol Acestea fiind spuse, trec la partea propriu-zisă a articolului: ziua, prin Bucureștii vechi, Noaptea Muzeelor pe Calea Victoriei. 🙂 Ne-am întâlnit la Castelul Țepeș. L-am căutat ceva timp, dar era acolo, mă aștepta frumușel pe dreapta, cum urci dealul. :)) Am văzut că era prea multă lume și, evitând astfel de locuri, am zis să facem câteva fotografii…
-
Nu mai am timp.
Mă gândeam acum că nu mai am timp. Și din cauza asta, nu am mai scris nimic despre mine. Bun, am blog, e al meu și tare mă mândresc cu el, dar îmi dau seama acum că nu am mai spus nimic despre mine, despre ce trăiri mă încearcă, despre cum m-am simțit în ultima vreme. Dincolo de zâmbete oferite altora, mai am timp, oare, să-mi zâmbesc mie însămi? În vâltoarea în care m-am aruncat cu capul înainte, mă zbat neputincioasă cu o voluptate ce îmi sfâșie carnea de pe oase, iar apoi tot singură mă pansez cu zâmbet și flori. Și verde. 🙂 Lucrurile se mișcă în jurul meu,…
-
Not just another tech blog, coane!
Ușa se deschide automat și îl vezi cum intră Șeful: îmbrăcat ca un corporatist, își face apariția pe trotinetă electrică E300, model 2016. Trage din țigara electronică de parcă se termină lumea înainte ca el să apuce să se lase de fumat.
-
Despre istorie, prieteni, liniște și mult verde.
Primul guest post* al blogului… Mă gândeam de foarte mult timp să invit pe cineva să scrie un articol pentru opisicaneagra.ro. *guest post – atunci când o persoană scrie pentru un blog, altcineva decât posesorul acelui site. trad.: post de oaspete. :)) Sfârșitul săptămânii trecute a fost foarte aglomerat. Am dormit puțin, am mers mult pe jos (din nou!), m-am văitat de picioare, dar a meritat tot efortul. 🙂 Am rămas cu multe amintiri frumoase (și în aparatul foto, dar mai ales în minte), am făcut o plimbare pe Calea Victoriei în Noaptea muzeelor și am mâncat șaorma pe malul Dâmboviței, în inima nopții. Tare, sau ce? 😀 Dar… Toate la…
-
Andrei Păunescu: „Las-o să plece!”
Printre multe altele (despre care vă voi povesti zilele astea), ieri am reușit să ajung la Palatul Național al Copiilor la lansarea cărților lui Andrei Păunescu: Las-o să plece și Popor de somnoroase păsărele. Am ascultat câteva cântece, am fredonat, am aplaudat și am luat autografe. Andrei Păunescu, fiul poetului Adrian Păunescu, mi-a fost profesor la Jurnalism. Am apreciat foarte mult stilul oratoric al acestuia. Fiecare curs era un prilej de cunoaștere prin depășirea granițelor discuției inițiale. Ne-am abătut de la drum, o luăm prin porumb, cum zicea. 🙂 Dar era o plimbare de care aveam nevoie, aflam astfel lucruri noi, experiențe inedite ale unui Om care a călătorit prin lumea toată.
-
„România este mai mult decât o țară, este o lume.”
Nu-i așa că vă place Craiova? :)) Eu am fost de curând și tare aș mai da o tură pe acolo cât mai curând posibil! 😀 Vreau să cânt în Sala Filarmonicii Oltenia (pe care nu am avut ocazia să o vizitez), vreau să aud oamenii din jur fredonând „Fermecata dansează”, uitându-se la mine cum fac „Înconjurul lumii” cu sufletul prin Craiova mea dragă. 🙂 De unde atât avânt, vă întrebați? Păi, Trupa VUNK concertează pe 25 mai în Craiova, iar eu țin neapărat să fiu acolo! 😀 Mai întâi de toate, vreau să-i urez live La mulți ani lui Cornel Ilie pentru că fix pe 25 mai împlinește 39 de ani!…
-
„Ce liberi am fi… Ce liberi ați fi…”
Pe nepusă masă, ieri am fost la teatru. Nu voi face cine știe ce introducere pentru că toată esența textului constă în citatele pe care le-am extras din replicile actorilor. Ne-am hotărât că nu trebuie să ratăm piesa „Fundătura” de la Teatrul din incinta Palatului Național al Copiilor, așa că ne-am întâlnit acolo și am pus-o de un selfie zâmbăreț. 🙂
-
Jurnal de Craiova – Pagina întâi
Fusei la Craiova. Bă, îmi plăcu. Dar tare, tare mult! 🙂 Pentru prima pagina din acest jurnal voi fi nevoită să mă întorc puțin în timp ca să povestesc de concurs. Dar voi fi succintă și am să trasez doar câteva linii: blogal, Tradem, Craiova Culturală și locul 2 câștigat cu selfie-urile lui Brâncuși. Păi, despre ce vorbim noi aici, domnule? 🙂 09 mai 2015. Sâmbătă dimineața Ca de fiecare dată când știu că trebuie să ajung undeva, mă trezesc devreme. Mai devreme cu vreo 3 ore. Aveam un tren de prins pe la 10:45, așa că mi-am pus telefonul să sune pe la 7 și jumătate. M-am trezit înainte să înceapă melodia…