(De)căderea. Sau cum mi-am cunoscut Alter Ego-ul.

Văd dublu. Simt ori doi. Pământul mă ține captivă într-o fugă
ca într-o roată pentru cobai. Rugă
pentru moartea frunzelor și sinuciderea lor –
toamna asta-i doar un purgatoriu,
uite-o cum își trimite copacii la sanatoriu
ca pe un Dali român dator.

Amețeala dinainte de pierderea cunoștinței,
a cunoștințelor și a conștiinței,
Nu o mai am, am dat-o
dispărută, retardato.
Am de căzut, de umblat,
de simțit, de furat
curent.

Decadent
mod de a-mi exprima doar o altă
perspectivă beată, în ceață, înceată
(de)asupra unor mustăți de vină
că-s atât de obosită, de plină și-n deplină
(de)formare ambițioasă
că nu-mi pasă de-o simplă pasă
proastă. Știu doar că am luat o plasă
de siguranță – cad cu încredere
pe gânduri – doar panseuri negre.
Filosofie pe genunchi fac de când mă știu,
iubire pe frânturi încerc pe-aici să descriu,
am deja ani de zile de când adorm târziu
și tot atâția în care mă deștept și transcriu
tot ce Alter Ego îmi dictează egoist
în stilul ăsta deliric și fantezist
în care mă pierd ca minutele din fața unui ghișeu
de bancă. Nu am parc, nu am parcare, nici vreun clișeu
care să mă scoată din roata asta de șoarece trist.
Alerg (în) gol, înainte și înapoi, ca un taximetrist
terorist.
Bacovia avea „Ego”, eu mi-am întâlnit un Alter Ego
vorbind cu pereții, jucător zugrav, ușor mizantrop,
ce-și alege cu grijă din gânduri piesele de lego
și, când te aștepți mai puțin.. Tot

se leagă-n capul meu. Și. S.t.o.P.

Comments

comments