Dor cu dor.

Am învățat atunci când mă credeam întreagă

că nu-i nimic așa cum las eu să se înțeleagă.

Toate gândurile îmi sunt străine, mă reneagă

și spre mine vin cuțite mii, uite-le, aleargă

să-mi taie liniștea mea cea sfântă, dar pribeagă..

Port în piept două inimi – una-i și slabă, și oloagă.

Și îmi aleg cuvinte mute să mi le pun pe plagă

și chiar nu știu cum să-i spun să se reculeagă,

Suflete, odihnește-te puțin, întinde-te pe targă!

Se uită-n oglindă, deznădăjduit, mă-ntreabă:

„-Dar tu cât crezi c-o să mai poți, fată dragă?

Unde sunt toți care-ar putea să te creadă?

Nu au știut altceva mai bun decât să se retragă.

Și lasă-i în pace! Ce au semănat, aia o să culeagă!”

Dar mi-e dor și apasă și parcă-mi lipsește-o doagă,

Iată-mă, iar scriu orice, oricum, doar să mă distragă.

Lacrimi împinse de un nod în gât, simt una,-i dulceagă,

și foaia asta-mi cere liniște, somn, parcă-i o miloagă..

Vreau o foarfecă să taie bine fire ce mă dezleagă

de trecut. Prezentul vrea și el, subtil, să se sustragă

că-i prea greu cu dor. Las pe viitor ce-ar vrea el s-aleagă.

Iubește-mă tu! Știi, într-un sărut, îmi gustai buzele de fragă,

Dar nu! Cine-s eu aici, acum? Cine ce-ar putea să dreagă?

Am rămas doar dor cu dor – să se-ntâmple, să se-atragă.

Comments

comments