Am învățat atunci când mă credeam întreagă
că nu-i nimic așa cum las eu să se înțeleagă.
Toate gândurile îmi sunt străine, mă reneagă
și spre mine vin cuțite mii, uite-le, aleargă
să-mi taie liniștea mea cea sfântă, dar pribeagă..
Port în piept două inimi – una-i și slabă, și oloagă.
Și îmi aleg cuvinte mute să mi le pun pe plagă
și chiar nu știu cum să-i spun să se reculeagă,
Suflete, odihnește-te puțin, întinde-te pe targă!
Se uită-n oglindă, deznădăjduit, mă-ntreabă:
„-Dar tu cât crezi c-o să mai poți, fată dragă?
Unde sunt toți care-ar putea să te creadă?
Nu au știut altceva mai bun decât să se retragă.
Și lasă-i în pace! Ce au semănat, aia o să culeagă!”
Dar mi-e dor și apasă și parcă-mi lipsește-o doagă,
Iată-mă, iar scriu orice, oricum, doar să mă distragă.
Lacrimi împinse de un nod în gât, simt una,-i dulceagă,
și foaia asta-mi cere liniște, somn, parcă-i o miloagă..
Vreau o foarfecă să taie bine fire ce mă dezleagă
de trecut. Prezentul vrea și el, subtil, să se sustragă
că-i prea greu cu dor. Las pe viitor ce-ar vrea el s-aleagă.
Iubește-mă tu! Știi, într-un sărut, îmi gustai buzele de fragă,
Dar nu! Cine-s eu aici, acum? Cine ce-ar putea să dreagă?
Am rămas doar dor cu dor – să se-ntâmple, să se-atragă.
