Filosofie pe genunchi / Panseuri

Luna este cimitirul iubirilor neîmplinite.

S-a mai dus încă un septembrie.

Am tras cortina peste, e întuneric în sală. Ce metaforă slabă. Merg spre fereastră cu paharul de vin alb amestecat cu cola (nu-mi place nimic din ce e sec sau demi) și-mi rezem coatele de marginea ei. Marginea lumii. Ochii mi se plimbă mai întâi pe mașinile ce gonesc pe bulevard, urcă apoi pe siluetele copacilor de vizavi. Privesc luminile din blocurile ce se văd în depărtare. La câteva minute, mai dispare câte una. Cerul are albastrul ăla de 5 dimineața, iar luna se vede dincolo de nori ca printr-un geam aburit de o respirație caldă. Zici că e un ochi dincolo de ochelarii abia intrați iarna la căldură.

Nu pot să cuprind cu mintea câte gânduri sunt trimise în fiecare noapte către lună, că o vezi sau nu. Ea e una, noi suntem atâția.. Știți podurile alea îngreunate de lacătele zecilor, poate sutelor de iubiți ce-și fac jurăminte puerile pe care și le leagă pentru totdeauna de o balustradă? Îmi imaginez luna cărând cu ea în fiecare noapte, pentru veșnicie, toate gândurile noastre. Ea e una, noi suntem atâția.. Faună de lacrimi vii izvorâte din câte un ochi de apă, creste de munte peste care suflă vântul rece al singurătății în doi, spini și mocirlă. Papirusuri nedeschise niciodată, volume întregi de poezii.. Pozele rupte după despărțire merg direct acolo. Luna este cimitirul iubirilor neîmplinite.

Fiecare persoană are o unică perspectivă.

Din fix același unghi nu mai poate privi nimeni altcineva. Deși suntem atât de diferiți din atât de multe puncte de vedere, în final aflăm că suferim fix la fel, din fix aceleasi motive. Dar toți avem pretenția că suntem speciali. „Durerea e de două feluri: una care te doare, alta care te schimbă”, mi-a spus mama odată. Cu cât durerea e mai intensă, mai dramatică, mai sfâșietoare, cu atât schimbarea va fi una mai radicală, mai complexă. Și permanentă. Încerci să șlefuiești, dar colții colțurile rămân tot acolo. Ajungi să rănești alte persoane doar prin faptul că te miști prin viața lor. O faci și nici măcar nu realizezi. Nu o faci cu intenție, dar asta nu schimbă cu nimic durerea pe care i-o provoci celuilalt.. Și dă năvală peste tine dezamăgirea, o altă formă de durere. Care te și doare, te și schimbă.

E 1 octombrie și mi-e frig.

Am ceața pusă pe ochi, poate că mi-au crescut dioptriile. Sau e oboseala nopților pe care am început din nou să le pierd. Sau să le câștig? E octombrie și eu nu știu ce să fac cu decembrie din suflet. Eu îmi vreau martie-le meu, cu soare cu dinți, gărgărițe la cap și fluturi în stomac, cu flori prinse la urechea muzicală. Mi-am adus bocancii de la țară ca să fiu sigură că-mi calc viața în picioare cu mai mult curaj, cu mai multă apăsare. De ce să intre alții cu nămol la mine-n suflet? Mă pricep eu să-l aduc mai aproape, îl trec eu însămi pragul, chiar și atunci când am de ales. Ca să nu existe confuzii, mă refer la overthinking.

Contraste în nuanțe diferite de negru.

Asta sunt. Sigma. Sumă de. O mie de toamne am adunat în simțirile mele și toate mă strivesc pe rând, îndelung, sub greutatea descompunerii ființei mele înainte devreme. Un milion de lacrimi mi s-au înnegrit sub palmele așezate pe ochi, să nu mă văd când plâng. Nu mi-am luat nasul la purtare, doar ochelarii de cal. Mă mint că-mi stă mai bine așa, chiar dacă-s demodați..

Trimit către lună dricuri cu sentimentele pe care le-am sufocat în somn cu perna. În loc de flori, le trimit figuri de stil și le ard la căpătâi bucățile de pansament smulse de pe rănile vindecate. Sper să vină înapoi pentru alte câteva drumuri, simt că încă mai am puțin de murit.

*Lasă dracului autocompătimirea asta, îndreaptă spatele, pune mâna și apucă-te de proiectele alea, pune în aplicare ideile fără prea multe palavre și nu mai da bir cu fugiții, Georgiano!

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: