Poezia săptămânii. Marin Sorescu. • opisicaneagra.ro

Pfuii, cum trec zilele astea, domnule, nici nu-mi dădui seama că trecu ziua de joi și eu nu pusăi Poezia săptămânii. Astăzi este despre doljeanul Marin Sorescu, un scriitor deosebit, mult prea puțin cunoscut și mai ales apreciat la adevărata sa valoare. Sau cel puțin așa mi se pare mie.

Așa cum v-am obișnuit deja, voi spune câteva cuvinte despre autorul de azi, membru titular (din 1992) al Academiei Române.

Marin Sorescu – ”Tot ce poate fi mai nou în poezie și chiar în dramă” (G. Călinescu)

Marin Sorescu s-a născut la 29 februarie 1936, Bulzești, Dolj. Principala sa activitate a fost cea de poet, publicând de-a lungul vieții 24 de volume de poezii, cel de debut fiind unul de parodii, Singur printre poeți. Cu un simț critic ascuțit și un stil degajat, ușor ironic, reușește să imagineze universul poetic al cimitirului din volumele La lilieci. Opera dramatică a acestuia este încununată de Iona, care, împreună cu alte piese ale sale, figurează în repertoriul multor teatre din lume.

Figură marcantă în rândul scriitorilor contemporani, Sorescu a primit de 6 ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România (poezie, teatru și critică literară), Premiul Academiei Române în anii 1968 și 1977. Alte distincții? Păi, Wikipedia zice că mai avem:

Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite”, (Italia, 1970);
„Le Muse”, acordat de Accademie delle Muse (Florența, 1978);
Premiul Internațional de Poezie „Fernando Riello” (Madrid, Spania, 1983);
Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate.

Vi se pare puțin lucru? Faptul că a fost Ministru al Culturii nu ar mira pe nimeni, dar…

Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate.

Eh? 🙂

S-a stins din viață la 8 decembrie 1996, la București.

Firește, vă las să citiți câteva versuri semnate de autorul oltean, fost redactor-șef al revistei craiovene Ramuri.

Presimt

Presimt că o să am o zi cam proastă
Din cât greu fost-a, este cel mai greu.
Dealtfel, zarea va rămâne-albastră
Și ștreangul mâine fi-va curcubeu.

Spre mine mă deschid ca o fereastră,
În care stă pe gânduri Dumnezeu.
Și iată vine pasărea măiastră
Și pasărea aceasta sînt tot eu.

Fragilă alcătuire și capcană,
Las corpu-acesta unei alte flori.
O voi privi, cu lacrima-mi, din nori,
Deși, vii prea devreme, tu, dojană…
Și cui să-ncredințez această pană?
Cum să te iau, durere, să nu dori?

Pictură cu crin

Și aș dori să te păstrez
În clipa aceasta de strălucire
Ca pe-o floare, care se dăruie singură
Unei picturi cu sfânt.
(Vezi arhanghelul cu crinul în mână.)
Sigur, eu nu sînt sfîntul!
Dar îmi place imaginea și o păstrez.
Azi-noapte am ascultat spovedaniile complete
(Volumul II sau I?)
Legate în piele, oricum.

Cum se mai adună și viața noastră!
Ca un film de desene-animate,
Făcut din cuvinte scrise.
Ce nevoie avem de aceste priviri în urmă
Și toate aceste întîmplări
Mai mult sau mai puțin necesare,
Pe care, până la urmă,
Sîntem tentați să le credem chiar fericite?
Sînt însăși viața noastră cu gust amar
Care tînjește după o lacrimă de căință,
Ca să-l mai dilueze.

Ai trecut ca o umbră prin toate aceste încăperi
Ale castelului tău
(Nu din Spania, desigur!)
Și nu te-a întinat nimic
Nu te-a atins nici o armă din panoplia
Ghiftuită de spade, din sala armelor.
E nemaipomenit cum frumusețea ta știe să se apere
Și chiar dacă nu mi-ai fi spus o vorbă
Pentru mine ai fi fost mai limpede
Decât primul meu gând de dimineață.

Azi-noapte am fost mai epici –
Și cuvintele tale
Le-am văzut strecurîndu-se
Prin fereastra întredeschisă,
Prefăcîndu-se în fulgi,
Pentru neîntinarea orașului.

Căderea în sine

Ochii mi s-au dus
În fundul capului.
– Mă duc să-mi aduc înapoi ochii,
Din fundul capului,
Spun dimineața.
E drum lung
Nu m-așteptați cu masa.

Developare

Azi am fotografiat numai copaci,
Zece, o sută, o mie.
Îi voi developa la noapte,
când sufletul va fi o cameră obscură.
Apoi îi voi clasa:
După frunze, după cercuri,
După umbra lor.
O, ce ușor
Copacii intră unul într-altul!
Iată, nu mi-a mai rămas decât unul.
Pe-acesta îl voi fotografia din nou
Și voi observa cu spaimă
Că seamănă cu mine.
Ieri am fotografiat numai pietre.
Și piatra de la sfârșit
Semăna cu mine.
Alaltăieri – scaune –
Și cel care-a rămas
Semăna cu mine.