-
(re)nașterea domnului.. poet
ele? decor. Luminițe prinse la brațul unor feți-frumoși înalți ca brazii. ei? senili vrednici. împing cu nesaț la un scaun cu rotile în care au impresia că au o Ileană Luminița. totul e ca la nebuni, dar nimeni nu vede, fiecare e prea ocupat cu gura sa. pictură murală pe wall-urile feisbuciene: mese pline, zâmbete triste, suflete goale. de ce vă mai afișați? rămân tablou. orașul e plin de restaurante și chef(i), dar predomină prostul gust la înălțime – nu ai fost să vezi Maghernițele luminițele? străzile respiră ușurat ca după o șamponare anti-păduchi. shh! au adormit.
-
ia să te văd, poete..
ia să te văd, poete, cum îți alegi cuvinte din frunze veștede adunate pe morminte de sentimente palide, priviri mai otrăvite, ca mărul unui Adam pierdut prin oseminte. ia să te-aud, poete, cum cânți tu acuma ploile toate, frigul, și ceața, și bruma, cum o aștepți pe ea să vină, dar își pierde urma.. tu o rugai să (te) citească, dar ea vorbea cu luna. cum să-i spui, poete, că îi trebuie răbdare, când își dorește să te-audă, să te dai mai tare în difuzorul unei inimi surde și fără de picioare, ce n-are cum s-ajungă la tine fără ajutoare? de ce nu-i dai, poete, înapoi ce-ți dăruiește ea și…
-
de ce-uri
de ce vreau să scriu tot ce-ar sta mai bine-nchis, de ce tot mai aștept să zici ce ai de zis? de ce e totul aievea de parc-ai veni din vis, de ce da-ul meu nu poate fi mai decis. de ce sunt așa și tot caut nod în papură, de ce într-un triunghi caut a patra latură? de ce dau minții răspunsuri și tot nu se satură, de ce mă port ca un copil când tre’ să fiu matură? de ce complic tot ce poate fi doar simplu, de ce mă plâng de timp tot timpul? de ce, acolo unde-l aflu, fac răul triplu, de ce poveștii noastre nu-i…
-
ah! e inima.
simt un gol imens ce îmi umple încăperea și mă strânge. mă apasă pe ochi și tâmple, îmi trage în față de umeri. e prea plin golul ăsta. sunt și eu prea plină de mine. mă strâng, adică mă adun. cântarul arată mai puțin, am tot scăzut oameni dinăuntrul meu. de ce aș sta, dar de ce-aș rămâne în acest nicăieri al tuturor destinațiilor mele bătrâne? Bătrâne! Trezește-te, bate cineva, ah, e inima. 29 august 2017 – 00:25
-
fugi
îmi imaginez că-s un câmp imens și că sentimentele aleargă peste el, se-mpiedică, se julesc, se împing, trag unele de celelalte, cele negative le trag în jos pe cele mai înalte. și explodează mine-n mine la fiecare ceas, nu am nicio idee de hartă, dar sunt un atlas din văi și creste-n munți, cărări strâmte, încurcate, din păduri reci de brad, stele-n ochi aruncate, din vorbe iuți ca de piper, glume cam nesărate, râuri de gânduri ce-mi traversează câmpia și câteva delirice să-mi calmeze nebunia mânia. îmi imaginez că visul e, de fapt, realitate și că trăiesc într-un film mut fără publicitate. că-s cam legată la mâini acum, deși tastez,…
-
Poezia de la miezul zilei
acoperă-mă cu ceva, e foarte cald afară. aș vrea să-ți scriu doar cu dus, ca-n gară. dar tot ce citești mi se-ntoarce iar și iară, 20 august – ia uite, s-a mai dus o vară! vreau vers întortocheat să rătăcești în el, citind, să rămâi tablou – cum e în pastel, îmi arborez la mal să fluture-alb drapel, azi îmi predau catrenul – ți-a cam rămas fidel. e miezul zilei și tot miez de inimi poezesc, merg pe fir de vise, din viață mă trezesc, alunec spre vers alb, tâmplele-nzăpezesc, eu mă voi naște mâine. cum? o să-ți povestesc..
-
dor. toate
și mă știi că mi se face dor când cerul e roșu-albăstrui, când simt degete pe piele și gust (de) buze dulci și amărui, când plec, dar mă întorc, când fug de parcă stau pe loc, tu știi că mi se face dor și vreau cu tine. De tot sau deloc. și dor toate de parcă rup ceva din mine la fiecare tic-tac, sap adânc prin gânduri, în mine de parcă sunt ortac. râd și am lumină, dar mă uit la mâini, îs negre, și tot încerc să nu uit de ce și în ce hal tu mi-ai călcat pe bec. dă rec acum, când încep să-mi revină…
-
Și știu că n-am mai scris de mult..
Și știu că n-am mai scris de mult.. Și nici acum n-o fac, doar stau puțin să mă ascult cum clipesc prea des, mi-s ochii prea uscați, plecați cu privirea să colinde-n lungi și-n lați. Umerii ăștia parcă mult prea goi și aplecați nu mai pot duce nicio cruce din niciun cult. Și știu că n-am mai scris de mult.. Nu mai încerc s-o fac, mai bine dorm incult devreme, cu minte goală, un pic cam oarbă, să nu mai gândesc câtă frunză, câtă iarbă, să-mi las sufletul să respire, să absoarbă zâmbet calm, ca de copil cu minte de adult. Și știu că nu am mai scris de mult..…
-
poezie la ceas de.. sare
versurile astea-s doar cuvinte culese din valuri. nu știu altceva să fac în momentul ăsta. m-a chemat, iar eu am scris „prezent!”. marea cu sarea am cerut. marea poezie mi s-a dat. ce să zic să nu fi zis nimeni înaintea mea? înaintea ei, cu tălpi înfipte-n scoici, nu invers, s-au scris multe povești de adormit copiii din noi. au renăscut adulții devoratori de secrete intrinseci. îmi sapă valurile între coaste și am alge-ntre planuri. nu se potrivește cu cel de-acasă. încep să scriu mai descifrat decât îți permit. la final, știu, vei reciti poezia asta, e basta! de ce nu scriu odată pentru totdeauna (?) ce ar putea înțelege…
-
n-are cine ca să ce.
și m-am urcat în turnul meu de fildeș, să mă arunc în brațele tale de dumnezeu orb. am crezut în tine ca un surd ce urmărește semnele din mâini și nu înțelege de ce e absurd să taci și să faci. fapte, nu vorbe, aici, acum, nu răspoimâine, când mai plouă, dar nici eu nu mă cred când spun că pot să fac ce-ți cer. și m-am sucit iar ca un fus ce-ți alunecă printre degete, n-am fost deloc și tot s-a dus, puteai să fii și nu mai este… înșir cuvinte pe o ață pe care te oblig să mergi, și versul de rimă se agață, dar mie-mi place…
-
poemul (z)vârcolac
Nu mi-am mai scris un vers de ceva timp și simt că parcă îmi mai crește o mână din plămâni până în creștet, cu care mă mângâi atunci când mă enervez. Scriu. Îmi apar litere de tipar pe mână și încerc să-mi beau cafeaua cu lapte la fel cum o făceam și acum o săptămână. Sunt o lupă. Îmi exagerez trăirile de dragul acestor rânduri aruncate într-un colț necitibil. Sunt o lupă. Vreau un lup din care să mușc tandru ca dintr-o lună plină de ea. După fiecare poem din ăsta îmi rămân dureri în minte ca după o naștere nereușită prin cezariană. Îmi simt mâinile pătate de trădare –…
-
Dor de doare, de soare în mare..
Mi-e dor de mare. De nicio mișcare în zare. De soare pe piele arzând, de buze uscate și-n plete să am vânt. Mi-e dor de scoici înțepate, să-mi strige din borcan adunate, Și-ntregi, și sparte, albe, pestrițe, le pun să joace pe scena amintirilor – cele mai bune actrițe. Mi-e dor de oboseala răsăritului și hamsiile sărate, de gingășia sărutului, cu ochii întinși la îmbrățișarea în care se trezesc soarele, cerul și marea. Mi-e dor, pe înserate, de plimbări haioase, de liniștea stricată de păsări albe, grațioase, de stelele vii aprinse pe infinitul fără tavane false. Mi-e dor de mare și-i spun: așteaptă-mă, vin să te văd săptămâna viitoare..
