Frânturi de suflet
Am vrut să șterg categoria asta, dar presimt că voi avea nevoie în permanență de o „ciornă” care să-mi țină loc de șervețel atunci când mă cuprind stările nevrotice. :)
-
Recunosc..
Nu mi place să stau locului, dar asta fac de vreo câteva săptămâni. nu vreau să stau degeaba, dar asta fac deja de o săptămână. vreau să am parte de un viitor strălucit, dar țara nu mă ajută. vreau să am puterea să recunosc că sunt perfectă, dar că retina celui ce îmi vorbește e diformă și imaginea`mi e distorsionată. ei, nu mi pasă. automat. prin acel exercițiu de autosugestie, de autoinducere a vechiului „ego”ism. eu, dacă vreau să fluier, țip. mă cert. nu pot să tac și să trec cu vederea. nu la nesfârșit. și recunosc că de multe ori mă dau mare și tare, dar îs așa firavă.. emoțional,…
-
Pseudoptimism.
Eu cred că optimismul se învață, nu te naști cu el. Trec prin tine experiențe și experiențecare îți lasă urme pe suflet și chip – temeri și riduri de expresie. Degeaba regreți că ai ales prost, timpul ticăie. Degeaba râzi acum, mâine cazi.Știi asta, chiar acum îți fug prin minte momentele alea în care te credeai pe Everest, iar în secunda 2 te-ai regăsit la pământ, plângând în pumni haotic. Îți smulgi inima din piept doar ca să o strângi în mâini, să simți cum bate și să vezi cu ochii tăi ce anume te doare atât de tare încât simți că țipătul de usturime îți sparge timpanul sufletului. O pui…
-
Dumnezeu m`a jefuit!
Da! Chiar așa! Dumnezeu a intrat cu bocancii în viața mea și m`a jefuit. Mi`a luat oameni de preț și a lăsat în urma Lui numai dezordine. Nimic nu mai e la fel. Toate sunt date peste cap, nelalocullor, lacrimi sparte de podea și suflet ciobit în două locuri. Chiar și așa, nu mă dau bătută. O voi lua de la zero. Când voi ajunge la zero, deocamdată sunt pe minus. Știi, când te întorci acasă la tine și vezi totul gol, parcă nimic nu te înveselește și nimic nu`ți poate alina durerea. Încerci să umpli golurile cu chestii. Vezi că nu merge și iar cazi. Și casa e tot goală și, răvășită…
-
Crăciunul meu
Sat rupt de lume, undeva prin sudul ţării. 25 decembrie. Se crapă de ziuă. Ea, abia trezită, stă lângă pat în picioare, tremură pe dinăuntru – de emoţia regăsirii. Îşi trage pe ea nişte haine mai închise la culoare, fesul în cap. Merge fără ochelarii de vedere pentru că de data asta nu merge să vadă pe cineva, merge să-i vorbească. Merge să strige, să plângă până ce vântul îi usucă pe obraji sarea lacrimilor. Se caută de şerveţele şi îşi întreabă tatăl dacă e pregătit. E hotărâtă să înfrunte situaţia asta ca un om mare. Pune capu în pământ şi păşeşte afară, pe treptele casei. E încă întuneric, dar acel întuneric albăstrui care…
-
Mm?
Care o fi visul meu? Pe unde o umbla el oare? Aici nu e, s`a dus cu vântul pe scânduri plutitoare? Sau, de fapt, stă cu nasul lipit de sticla ochilor mei, Căutand să afle gânduri despre îngeri blonzi ori zmei? La fereastra`mi rece, neagră, zac luminițe`n decor Și, de`ar fi după mine, le`aș întinde pe covor Să le pun sub tălpi, s`apăs tare, cu toată ființa, Iar când suflu`n ele, să`mi dispară`n gând dorința.
-
Ai vrea să ai?
..vreau la plajă. Vreau să lâncezesc, să simt cum mi se topește untu`, vreau să uit de mine pe nisip (sau plasticu` de la șezlong). Vreau bronzul ăla de care m`am îndrăgostit astă`vară. Vreau să am vise frumoase pe care să le trăiesc ziua, sub puterea soarelui. Vreau să amorțesc de la atâta căldură și să mă trezesc cu o cola rece cu lămâie și gheață. Nu mai vreau coșmaruri! Vreau să am vise frumoase! Vreau să mă întind pe iarbă răcoroasă de munte, să mă joc cu un „cățeluș” ciobănesc, El fiind acolo să`mi facă cele mai frumoase și haioase poze. Și vreau să râd din toți plămânii pentru…
-
Scrisoare către Ea
Draga mea, Am ales să îţi scriu aceste rânduri aici tocmai pentru că ştiu că te vei uita. Mă vei căuta cu privirea, îmi vei sorbi fiecare cuvânt, îl vei lua şi îl vei diseca în zeci de mii de bucăţele dureroase.. Şi tare aş vrea să stăm de vorbă ca între fete, să ne plângem una alteia, să bârfim chestii minore, să râdem la bancuri seci. Dar ştiu că nu pot să fac chestiile astea cu tine. Nu. Tu nu poţi vorbi cu o fată aşa cum se face, tu nu înţelegi sintagma „ca între fete”. Tu ești diferită. De aceea nici nu ţi`am cerut să fii altfel decât…
-
7 luni.. (20 august 2010)
„Azi se fac 7 luni.. 7 luni de când nu am mai vorbit… Nici nu știu ce aș putea să spun, să scriu pt că mi`e teamă că nu voi exprima exact ce simt. Din punct de vedere fizic, o durere în piept, durere surdă ce e acolo în fiecare clipă, durere cu care m`am obișnuit, face parte din mine. La fel și lacrimile zilnice pe care le vărs.. La fel și toți fiorii ce mă trec de câte ori îl simt lângă mine, deseori.. Dpdv psihic, sunt ruină. Încerc să`mi mențin zidurile drepte să pot adăposti mai bine acest gol imens.. Nu trebuie să arăt nimănui nimic din toate…
-
Ho, ho.. Ho, mă!
Sărbătorile vin și pleacă. Se lasă așteptate, cu tot cu vacanța aferentă, cu tot cu cozonacii cumpărați și mirosul de brad artificial, scos de la prăfuială, de unde l-ai pus anul trecut. Adică anul ăsta, dacă ți se întâmplă să îl lași până după sărbători (așa cum se obișnuiește). Eu l-am împodobit abia ieri. Mă deprimă și cred că nu apucă anul nou la aer curat. Saci de plastic îi vor fi hăinuță încă un an. Până m-oi hotărî să-mi cumpăr un brad de-adevăratelea, în ghiveci, pe care să-l plantez mai apoi, în fiecare iarnă câte unul, la țară, acasă la mine. Ar fi frumos! Dar nu îmi mai fac…
-
Scris cu.. optimism!
Pe bune dacă știu de capu` meu. Și pe bune dacă vreau să aflu. Optimismul nu are loc în viața mea pentru că îl gonesc mereu de la ușa ochilor mei. Îmi place negrul, dar nu ăla de doliu că ăla doare. Optimismul înseamnă să te lași fraierit de ceilalți și de tine. Să fii optimist e sinonim cu a fi ireal de chior, cu adevărat bolnav. Trebuie să fii într`o permanentă negare a realității și a sentimentelor ce se stârnesc în tine la fiecare pas din viață.. Părerea mea e că nu există optimism, e doar un fel de a spune „băi, eu nu vreau să văd ce se`ntâmplă…
-
Testament.
M-am hotărât să tai cerul în bucăţi mici şi mijlocii. M-am hotărât apoi să-mi iau lumea-n cap, ca pe fes. Şi să umblu aşa, fără ţintă cu un scop. Nu ştiu care şi un nu ştiu ce, urmat de un Nu-mi pasă! Mă arunc în gol ştiind că jos am o plasă de siguranţă. Văd că nu e acolo şi îmi deschid aripile să zbor. Hai, zbori! Las în urmă urme de reacţie. Just like a plane. 🙂 Iau lucrurile aşa cum sunt. Cum sunt eu, adică. În plin proces de metamorfoză, mă aflu, mă descopăr. Şi-mi place. Gust roşu, cu dungi galbene-aurii. Ca o pară. Chiar şi mălăiaţă.…
-
Rămas bun, tată!
Femeia cu coasă mi-a mai răpit pe cineva drag, nu era de ajuns că mă lăsase fără Alin. Nu m-a întrebat, nu l-a întrebat, mi l-a răpit pur şi simplu fără să apuc măcar să-mi iau rămas bun. Mă simt goală şi fără de speranţă. Sunt moartă pe toate planurile, nimic nu-mi trezeşte simţurile, toate îmi par fade şi fără de culoare. Nu am vrut decât să-mi iau lumea în cap şi să am linişte. Nu am preferat calea mai uşoară, am luptat. Dar acum văd că mă lupt în gol, nu am nicio mulţumire sufletească, nimic, nicăieri. Într-un timp credeam că tot ce zboară se mănâncă şi că lumea-i…