Dumnezeu m`a jefuit!

Da! Chiar așa! Dumnezeu a intrat cu bocancii în viața mea și m`a jefuit. Mi`a luat oameni de preț și a lăsat în urma Lui numai dezordine. Nimic nu mai e la fel. Toate sunt date peste cap, nelalocullor, lacrimi sparte de podea și suflet ciobit în două locuri. Chiar și așa, nu mă dau bătută. O voi lua de la zero. Când voi ajunge la zero, deocamdată sunt pe minus.

Știi, când te întorci acasă la tine și vezi totul gol, parcă nimic nu te înveselește și nimic nu`ți poate alina durerea. Încerci să umpli golurile cu chestii. Vezi că nu merge și iar cazi. Și casa e tot goală și, răvășită de amintiri, te trântești în patul în care ați crescut, tu cu frații tăi, și în care săreai de pe șifonier. Și lacrimile îți ajung la urechi, te gâdilă într`un mod neplăcut. Le`ai șterge, dar ești încremenită în fața acestui spectacol pe care viața ți`l derulează înaintea ochilor. Liniștea e atât de liniște încât urechile îți cer o ceartă de copii. Ah, nepoții..

Casa mea e tristă. Și simt cum plâng pereții în jurul meu de atâta jale. Și lacătul de la poartă mă apasă greu.. de un miliard de ori greutatea lui.. Ai mei mă așteaptă cu o cruce la cap, amândoi ai mei. Mă duc la ei cu câteva lumânări și cu un dor nestăvilit, dor de frate și dor de tată.. Durerea mă dărâmă, dar văd cum crucile lor stau tot drepte, semețe și neînduplecate de cuvinte înlăcrimate. Doar pământul e un pic mai moale. Mă întorc acasă, casa e tot goală. Și, la plecare, nimeni nu`mi mai face cu mâna din poartă. Și mi`e aproape imposibil să mă ridic. Eu, cea veșnic veselă și copilăroasă. Am devenit prea matură și prea nervoasă. Nervoasă eram și înainte, îmi zic. Și mai e și astenia de primăvară. Mă doare capul de la sinuzită, iar în piept.. de la oboseală….. Motive să pot merge mai departe. Să`mi pot aduna mințile de pe cărări greșite și să`mi pot alege cuvintele spuse Mamei.

Știi, mâine mă întorc acasă la mine..

Dumnezeu m`a jefuit.