(de)Lirice
Versuri proprii, rânduri de gânduri. Rime întortocheate, pardon, împerecheate, ritm ditirambic, parol, iambic. Și câte și mai câte!
-
fugi
fugi de tine de ei de toți de sine mai ales de bine mai puțin strigă de-ți vine să strigi plângi de-ți vine să iubești plângi preventiv că tot acolo ajungi uită-te în altă parte fugi de fericirea de moment de lasă că merge și așa de vreau cafeaua sub privirea ta fugi fugi până nu te mai țin picioarele scaunului pe care-ți atârni hainele de zâmbet sub care îți acoperi doar un suflet gol nu te uita în urmă acolo nu e nimic nou sub soare ai trecut pe drumul ăla caută altă intersecție unde nu trece decât o pisică neagră din când în gând alege cărămizi din ce…
-
Am mototolite-n mine zeci de poezii
Am mototolite-n mine zeci de poezii Le scriu cu gândul doar ca să le strâng în pumnul autocenzurii sinelui Și să le-arunc (în)apoi în sertarul memoriilor uitate Mi se zbate o mână-n mine Şi-mi astupă gura ori de câte ori Vreau să-mi strig ceva în poezie Şi mai simt o mână Ce-mi sugrumă plămânii La fiecare inspiraţie Nu văd niciun vers prea demn de lumina zilei Zece degete cară o lopată Cu care mă lovesc În fiecare interior În fiecare dimineaţă Când sună ceasul Şi cu care sap câte o groapă Pentru fiecare vis ce atinge finalul înainte să se nască Cresc în mine Un cimitir…
-
Tăiați de la rădăcină
Mi-am tocit unghiile în sinele ăsta pietros ca un orgoliu păgân Încercând să sap în mine, să dau de lumină Mi-au secat fântânile glandelor lacrimale și mi-au tras în jos colțurile gurii Mi-am mutat inima în partea dreaptă a creierului Să o împing spre creativitate Că m-am plictisit de aceleași stări din astea – Astenie Există oare și ceva pentru aduceri-aminte? Sau a… mine? Că uit prea des ce îmi promit că da sau că ba… nu mai fac Trebuia să devină mai ușor, mi-am spus Trebuie să fiu așa și pe dincolo, mi-au spus Dar tot ce știu sigur e că Atunci când îți tunzi doar vârfurile Nu îți…
-
Relaţii toxice #poeziasăptămânii #delirice
Verdele hipnotic se stinge încet În otrava galbenă a începutului De toamnă. Frunzele se agaţă de crengile copacilor Ca într-o despărţire în care Doar unul iubeşte, iar celălalt Nu vrea decât să scape, deşi Rămâne în acelaşi loc, Împânzit de rădăcini. Din relaţia asta, unii ajung Cu nervurile la pământ, Călcaţi în picioare. Ceilalţi, goi puşcă. Expuşi în bătaia (de joc) A vântului. Toamna nu iartă pe nimeni Şi nu-i aşa că vine parcă prea devreme tot mereu? Prea devreme pentru des-amăgiri de-o vară, Dar prea târziu pentru a ne mai putea salva. Trecerea timpului sapă urme parcă Doar pe chipul celorlalţi, Niciodată pe al nostru. De parcă zeul ăla,…
-
Sub lupă #poeziasăptămânii
Nu aș avea nevoie de nimic din lume ca să fiu ca nelumea. Am toate datele (ră)sucite în ADN-ul scrisului. Nu am nevoie nici măcar de acest carnețel Pentru că îmi scriu și rescriu poeme fel de fel în minte în direct. Și-mi spun tot mereu că le voi ține mintea, dar mintea mă minte Și întotdeauna versurile îmi răsună-n suflet diferit. Ca nelumea. Dacă ar fi să-mi așez și corpul în forma în care mă simt când mă cuprinde nevoia acută de a poezi, asta ar însemna să scriu cu capu-n jos și ca arabii. Dreaptă-mi devine stânga și mă prefac o scriitoare ambidextră. Sunt un pahar mat plin…
-
Așa și-așa #poeziasăptămânii
A trecut vara și parcă, de la 1 septembrie, un vânticel rece întărește sfârcul toamnei. Îi ciufulește copacii șuvițați cu frunze (ne)oxigenate. Îi adună lacrimile în nori și apoi le împrăștie cenușa peste muritorii de rând. An de an. La rând. Un alt vânt zboară umbrela unei trecătoare pe zebră cu pardesiu roșu. De fapt, suntem toți trecători. (Ano)Timpul ne întoarce pe dos și ne lasă așa. Și așa…
-
Anatomia auto-crimei (în #poeziasăptămânii)
Scaun pătrat fără spătar în mijlocul camerei Suflet înfășurat în cearșaf alb cu mâinile legate la spate Strigăte imprimate în pereți – tabloul suferințelor. Tălpi goale și unghii roase din carne Circumvoluțiuni descoperite în care pulsează sângele acrusărat Glande lacrimale strânse-n pumni Genunchi zgâriați în cioburi de dorințe Îndrăzneli taxate – bilete motto tolite-n blog Sunet ambiental din corzile vocale obosite Muțenia pământului pe scaunul pătrat. Scena auto-crimei cu neinspirație.
-
Am decupat din suflet primăvara
Am decupat din suflet primăvara și i-am dat forma unui liliac… înflorit și întors cu susul în jos. Visele-mi sunt acum purtate pe aripi de rând|unică. Și-au făcut cuib în odăile inimii mele. Soarele îmbracă grădinile-n verde și scoate la iveală pistruii copilăriei nevindecate. Nopțile-și poartă sprâncenele lunatice ca niște felinare stinse ce fac o tură nocturnă într-o felie de unt din Calea Lactee. Și aș mai avea metafore să-mi descriu Visul. Dar reflecțiile mele ar deveni curând reflexiile tale. Și e prea târziu.
-
eu tic, tu taci
miez de idei în noapte – mă cuprinde liniștea pe după umeri, buze și coapse. îmi confund scrisul cu un cântec de leagăn, de la atâtea vise nu-mi mai încap în piele și fug către răsărit cu pași înceți, a/lene, de rac. doamne, oare ce mă fac acum, între foaie și copac, mâine, între ocean și-un lac… adun din amintiri nisipul să fac cumva s-opresc timpul în clepsidra-n care ți-am memorat chipul… dar îți știu deja tertipul. vorbesc în cadența unei inimi ce sare peste orgolii, ambiții nu are, strigă un nume ce sună-a-nstrăinare, nu, nu e a mea.. acum cad în visare… tac. tic. tic. Taci!
-
Fabrica de poezie, un eveniment cu și despre versuri și (re)simțiri
În urmă cu ceva timp, mă tot gândeam să organizez un eveniment dedicat poeziei. De fapt, nu aș spune chiar „eveniment”, ci mai degrabă „întâlnire”. Voiam să ne strângem câțiva oameni ce scriu versuri și să povestim. Alături de alți oameni, eventual, care să ne fie public. După câteva participări sporadice pe la alte evenimente de acest tip, dar care îmi păreau prea rare, într-o seară obișnuită de joi, ce nu anunța absolut nimic ieșit din comun, am fost omul potrivit la locul potrivit. Mi-am discutat ideea, iar ea a început să prindă contur. Așa a luat ființă „primul volum” Fabrica de poezie, o întâlnire programată pe 15 ianuarie, odată…
-
din nevroza unei mediocrități inutile
Noaptea cade greu peste blocuri ca o pătură de cenușă neagră a corpurilor tuturor iubiților arși în taina despărțirii. București – acest mare târg de suflete. Te vinzi crezând că vei putea să cumperi speranța de viață pentru încă o zi. București – acest sanatoriu de zâmbete isterice și unghii false înfipte în amigdale, Unde te minți că poți fi calm dar înjuri la primul semafor sau îi amintești de decedați șoferului de troleu ce ți-a închis ușa în nas. Și tot te minți că poți iubi dar după câteva întâlniri de iluzie constați că doar ai învățat cum să urăști mai mult cum să-ți cultivi indiferența și mânia și…
-
zăpada e la mine acasă
un vânt cam rece își face loc printre degetele copacilor întinse spre cer într-o rugăciune vâjâită plânsă, stoarsă m-am întors acasă pe pragul ăsta unde stau între două lumi una mărginită de moarte în două puncte cardinale ale cordului meu cealaltă încă neexplorată îndeajuns de bine de rime de mine pe aici, prin poezie o limbuță caldă îmi mângâie mâna și-mi spune că totul va fi bine dar știu eu sigur că nu e așa ce știe Ion? în mod cert, mai multe decât mine. și mă întorc pe toate părțile îmi amorțesc gândurile de la atâta frig și mă strâng la piept cu o mână invizibilă iar cu un…