(de)Lirice

Versuri proprii, rânduri de gânduri. Rime întortocheate, pardon, împerecheate, ritm ditirambic, parol, iambic. Și câte și mai câte!

  • (de)Lirice

    chemare

    strigăt și ecou din ghimpi și plastilină – peșteri săpate în piept, coate și splină am obosit să tot alerg, nu-s eu de vină că-s prea din pământ, prea puțin divină   împrăștii boabe de cafea în organism ca mai târziu să mă-ntreb cu cinism de ce scârțâie în mine acest lirism plimbând dureri și nopți, ca în turism.   mă gândesc că am uitat cum este să scrii nudist versuri oneste să oferi răspunsuri fără teste să povestești fără poveste..

  • (de)Lirice

    și cică..

    și cică există întotdeauna un motiv pentru care să fii mulțumit dar pentru asta există încă alte două sute și ceva de motive să nu fii și-ți alunecă prin cap răspunsuri la întrebări pe care nu ți le pui și cică omul bun e luat de prost și dus unde? luat și lăsat în ce loc? și cică marțea e zi cu ceasuri rele dar mie mi-au stat în loc să meargă cadrane cu 7 limbi pe dos se rotesc în jurul soarelui de dimineață până luna viitoare și cică în august e vară și te scalzi în ape tulburi păi cum să nu te ia capul dacă ai făcut…

  • (de)Lirice

    titlul îmi dă bătăi de cap.

    fiecare pas ce-l sar mai apasă pe clapa fină a pianului pictat în alb-negru ce sunt. aud între coastele pianului acesta piese agresive, dezordonate, am spasme obsesiv-compulsive, prin păr, vânt. contraste de la a la g. sunete vesele ce par triste, versuri triste ce par plictisite. îmi trag răsuflarea lângă o prăpastie, convinsă că nu ajung pe celălalt pământ. mereu mă apuc de ultimele litere și mă trag în sus. în loc să cad, mă așez așa, cu picioarele atârnând spre hău și-mi imaginez că pot contrui un pod pentru ceilalți, să-i ajut, să nu le fie frică să sară. dar fiecare avem arhitectul nostru, podurile noastre în palme albastre.…

  • (de)Lirice,  Particip, nu asist!

    #poezie, un hashtag cât o existență

    Nu mai e nicio surpriză pentru nimeni faptul că poezia ocupă un loc special în viața mea. Nu atât cea citită, cât cea trăită. Chiar dacă nu-mi aștern „versurile” pe foaie de fiecare dată, mă gândesc în nenumărate situații la condiția Eului (meu) liric aflat în momentul acela. Adică gândesc în vers alb. Și negru. poezie, cuvântul așternut pe piele și dincolo de ea Nu am vorbit până acum despre asta, dar ăsta este cel mai potrivit moment să o fac. Pe lângă celelalte două tatuaje pe care le am, a apărut un al treilea. Anul trecut, la începutul lunii martie, am mers împreună cu câțiva prieteni și mi-am tatuat pe…

  • (de)Lirice

    și până la urmă, totu-i un mister

    într-un final de zi, când toți se duc pe rând spre casă, când simți cum noaptea greu și-adânc te-apasă, tu-ncearcă să pui cap la cap orice gând și-angoasă, să vezi ce anume din astă lume-n pace nu te lasă. adună-n suflet flori și zâmbet, pe răni ia de le coasă, căci oricum ar fi ea, deși nu crezi, viața e frumoasă.. rândurile-astea le-am scris în gând încă de-acasă, de-abia acum m-am scos subit la tablă în clasă, și, deși o simt pe profa – inspirația – cam serioasă, îi țes în taste din (ne)siguranța mea o plasă, dar mă arde gâtul, pe chip am o grimasă ce îmi zidește-un zâmbet,…

  • (de)Lirice

    Ciornă

    Mă simt ca o ciornă pe care Dumnezeu își face calculele. Stă, se gândește cu pixul ținut strâns între dinți și se mai încruntă câteodată. Taie în foaie vie și mă lasă să-mi curgă pasta pe obraji. Mă mângâie cu o pană înmuiată-n lună și-n stele. Mă mototolesc în mine de atâtea ori.. De câte ori? Problema (mea) nr. 1. Las-o, Domnule, mai moale! Mâna.. Las-o moale, apeși pe gânduri, îmi iese tuș din rânduri. Negru. Subiectul 2. Doliul. Stă ce stă în problema asta și pleacă. Se ridică, nu-L mai văd o perioadă. Doar negru. Doliu. Apoi, ca prin ceață, ia călimara cu aparente fericiri și-mi stropește viața la…

  • (de)Lirice

    Eu, dușmanul

    gândește-te la o persoană pe care nu o suporți. nu o placi, dar ești nevoit să trăiești cu ea în fiecare zi! nu este vorba despre soț/soție… eu mă lupt cu acea parte din mine, ce nu are carte, dar are pretenția să scriu/să fac după dictare. e profa, ar vrea să tresar când îmi șoptește suspicios un gând, îmi sădește îndoiala în suflet-pământ. mă cert, nu-mi place, îi spun animalo, fă-te de casă, nu-ți vrea nimeni răul. îmi (sur)prind Alter Ego-ul, îi pun cămașa de nebun și îl arunc în poezie când inspirația cască hăul..

  • (de)Lirice

    și ce-ar mai fi?..

    și ce-ar mai fi iubirea de n-ar fi părinți copiii ce mai ieri își trăiau copilăria? azi îi vezi mai triști, zglobiii.. de altădată. și ce-ar mai fi cerul tot de n-ar sta boltă deasupra noastră? ce-ar fi viața fără foc, ghiveciul fără pământ, floarea la o fereastră.. astupată. și ce-ar mai fi și fericirea, acest fum de vis fără miros? de ce mai caut nemurirea în tot acest scris fără folos.. vreodată? [24 ianuarie 2018]

  • (de)Lirice

    rană

    simt în urechi vibrațiile unei viori ce-mi cutremură sufletul. liniștea asta învăluită într-o durere surdă nu-mi dă pace. de care am atâta nevoie. și tocmai când credeam că. scriu aici, dar știu că n-o să public. am o rană pe stern ce-și mănâncă singură marginile. se mărește, se adâncește, dar de unde atâta poftă de canibal? aș fi vrut o iubire cu trifoi cu patru foi de scris o poveste ideală cu prințul și never-ending-ul ăla frumos. dar am o rană acum și mușcă din mine cu pofta unei eve flămânzite de anii dinaintea începutului de lume. cheamă și alte amintiri! cheamă întăriri, că prea am rezistat. până acum.. [5…

  • (de)Lirice

    omul din greșeli nu-nvață

    oricât ar bate ceasul despre ore târzii și reci, îmi spun c-aș sta tot trează, tot mereu, pe veci. mi-e greu să adorm să nu-mi apari în vise, mi-e teamă să te chem cu șoapte nepermise. îmi mușc buzele până la sânge să tac, să nu-mi aud inima cum spune: gata! nu mai fac! s-a săturat săraca, nu știe ce se-ntâmplă cu rațiunea prea absentă, oare pe unde umblă? își tot ia scatoalce, se dă cu capul de pereți, omul din greșeli învață. tu de ce nu-nveți?

  • (de)Lirice

    Oferă-mi un an mai bun!

    Un an în care să râd în fiecare zi la fel de sincer când îmi văd mama ieșind de dincolo de porțile din aeroport. Un an în care să scriu în fiecare zi măcar un rând. Aici, pe blog, în minte. La fel de curat ca primele rânduri dintr-un caiet din clasa a doua. Un an în care cele 365 de zile să fie trepte pe care să tot urc fără să mă doară picioarele. Sau mintea. Sau sufletul. Și fără compromis. Un an în care dragostea-mi va crește răbdarea, iar răbdarea-mi va aduce liniște.. Georgiana, ai auzit? Oferă-mi un an mai bun!

  • (de)Lirice

    (re)nașterea domnului.. poet

    ele? decor. Luminițe prinse la brațul unor feți-frumoși înalți ca brazii. ei? senili vrednici. împing cu nesaț la un scaun cu rotile în care au impresia că au o Ileană Luminița. totul e ca la nebuni, dar nimeni nu vede, fiecare e prea ocupat cu gura sa. pictură murală pe wall-urile feisbuciene: mese pline, zâmbete triste, suflete goale. de ce vă mai afișați? rămân tablou. orașul e plin de restaurante și chef(i), dar predomină prostul gust la înălțime – nu ai fost să vezi Maghernițele luminițele? străzile respiră ușurat ca după o șamponare anti-păduchi. shh! au adormit.