(de)Lirice
Versuri proprii, rânduri de gânduri. Rime întortocheate, pardon, împerecheate, ritm ditirambic, parol, iambic. Și câte și mai câte!
-
muză-mea
Toamnă în plămâni Toamnă peste lac Trec şi săptămâni Peste tot ce fac Şi ce tot amâni Fă-mi şi tu pe plac Fără să mă-ngâni Eu cu mine nu mă-mpac Acoperă-mi umerii spâni Mi-e frig şi mă prefac Că nu-mi ies din țâțâni Văd roşul.. din copac Promisiuni de păgâni Şi boală fără leac Ape fără fântâni Înecați fără colac
-
pierdută pe margini de tâmple
mi-am mușcat promisiunile făcute la necaz, am scuipat apoi sâmburi de neliniști și tristeți. în tundra gândurilor ce-mi țin cugetul treaz, m-am rătăcit într-o cameră obscură, fără pereți. luna-i tot acolo, un ghem de lână aproape gri, mă-ntreb pentru-a câta oară o cobor în versuri? încep să te cânt pe-aici, poezie a săptămânii, în timp ce creez boem, tot ucid lucid universuri. corăbii de frunze uscate plutesc pe ochi de ploaie, acum e ceață-n față, dar nu-i de vină miopia. zâmbetul de clovn mi-a stricat machiajul în zoaie. mi-era milă de poezie, m-a apucat filantropia… s-au vărsat atâtea strofe despre toamnă și culori, unde să mai găsesc…
-
dincolo de zâmbete
mă aflu în fața mea, stau cu spatele aplecat ușor din umeri și mă fixez eu pe mine cu privirea. mă simt ca și cum aș sta în fața unui zid al plângerii. mă înfior când văd cum îmi curge sânge din ochi și din colțul stâng al gurii. mi-am mușcat prea tare buza de jos încercând să tac. așa că.. scriu litere rănite șchiopătând, poezie băgată în spital. dincolo de zâmbete e scandal. 20.09.2018
-
operații. operațiuni.
din ce adun în mine în fiecare zi încep să scad tot ce eram mai ieri mai eu, mai zâmbet, mai chill. viață! din ce scad în greutate, de-aia devin mai fragilă, încep să adun gânduri din lacrimi se înmulțesc problemele pulmonare – nu mă mai respiri cardiace – m-ai scos de la inimă stai! eu am cam făcut asta când.. când? musculare – numai mișcări greșite rupturi de ligamente între noi psihice – cu accente de anxietate și declarații de dragoste nebună, paranoică „te mint”, „tu ești de vină”, „nu mai vrei să fim” și alte operațiuni de retragere de număr de sentimente nu mai am tuș în imprimantă…
-
bolnavă.
toamna mea e bolnavă tușește cu vânt de ploaie și se drege din când în când cu triluri de păsări „dar mai mergeți și jucați-vă și la voi acasă!” le-aș striga eu de aici, din prag toamna mea e bolnavă și face febră în pământul uscat și frunzele-s prea gălăgioase când le calc în picioare eu sau găinile vecinilor toamna mea e bolnavă șchiopătează, i-am tăiat avântul perfuzii cu soare și murături de pus. pe rană sper să existe anotimpurile omului să vină iar iarna să vină iar primăvara. mea. 25.09.2018
-
chemare
strigăt și ecou din ghimpi și plastilină – peșteri săpate în piept, coate și splină am obosit să tot alerg, nu-s eu de vină că-s prea din pământ, prea puțin divină împrăștii boabe de cafea în organism ca mai târziu să mă-ntreb cu cinism de ce scârțâie în mine acest lirism plimbând dureri și nopți, ca în turism. mă gândesc că am uitat cum este să scrii nudist versuri oneste să oferi răspunsuri fără teste să povestești fără poveste..
-
și cică..
și cică există întotdeauna un motiv pentru care să fii mulțumit dar pentru asta există încă alte două sute și ceva de motive să nu fii și-ți alunecă prin cap răspunsuri la întrebări pe care nu ți le pui și cică omul bun e luat de prost și dus unde? luat și lăsat în ce loc? și cică marțea e zi cu ceasuri rele dar mie mi-au stat în loc să meargă cadrane cu 7 limbi pe dos se rotesc în jurul soarelui de dimineață până luna viitoare și cică în august e vară și te scalzi în ape tulburi păi cum să nu te ia capul dacă ai făcut…
-
titlul îmi dă bătăi de cap.
fiecare pas ce-l sar mai apasă pe clapa fină a pianului pictat în alb-negru ce sunt. aud între coastele pianului acesta piese agresive, dezordonate, am spasme obsesiv-compulsive, prin păr, vânt. contraste de la a la g. sunete vesele ce par triste, versuri triste ce par plictisite. îmi trag răsuflarea lângă o prăpastie, convinsă că nu ajung pe celălalt pământ. mereu mă apuc de ultimele litere și mă trag în sus. în loc să cad, mă așez așa, cu picioarele atârnând spre hău și-mi imaginez că pot contrui un pod pentru ceilalți, să-i ajut, să nu le fie frică să sară. dar fiecare avem arhitectul nostru, podurile noastre în palme albastre.…
-
#poezie, un hashtag cât o existență
Nu mai e nicio surpriză pentru nimeni faptul că poezia ocupă un loc special în viața mea. Nu atât cea citită, cât cea trăită. Chiar dacă nu-mi aștern „versurile” pe foaie de fiecare dată, mă gândesc în nenumărate situații la condiția Eului (meu) liric aflat în momentul acela. Adică gândesc în vers alb. Și negru. poezie, cuvântul așternut pe piele și dincolo de ea Nu am vorbit până acum despre asta, dar ăsta este cel mai potrivit moment să o fac. Pe lângă celelalte două tatuaje pe care le am, a apărut un al treilea. Anul trecut, la începutul lunii martie, am mers împreună cu câțiva prieteni și mi-am tatuat pe…
-
și până la urmă, totu-i un mister
într-un final de zi, când toți se duc pe rând spre casă, când simți cum noaptea greu și-adânc te-apasă, tu-ncearcă să pui cap la cap orice gând și-angoasă, să vezi ce anume din astă lume-n pace nu te lasă. adună-n suflet flori și zâmbet, pe răni ia de le coasă, căci oricum ar fi ea, deși nu crezi, viața e frumoasă.. rândurile-astea le-am scris în gând încă de-acasă, de-abia acum m-am scos subit la tablă în clasă, și, deși o simt pe profa – inspirația – cam serioasă, îi țes în taste din (ne)siguranța mea o plasă, dar mă arde gâtul, pe chip am o grimasă ce îmi zidește-un zâmbet,…
-
Ciornă
Mă simt ca o ciornă pe care Dumnezeu își face calculele. Stă, se gândește cu pixul ținut strâns între dinți și se mai încruntă câteodată. Taie în foaie vie și mă lasă să-mi curgă pasta pe obraji. Mă mângâie cu o pană înmuiată-n lună și-n stele. Mă mototolesc în mine de atâtea ori.. De câte ori? Problema (mea) nr. 1. Las-o, Domnule, mai moale! Mâna.. Las-o moale, apeși pe gânduri, îmi iese tuș din rânduri. Negru. Subiectul 2. Doliul. Stă ce stă în problema asta și pleacă. Se ridică, nu-L mai văd o perioadă. Doar negru. Doliu. Apoi, ca prin ceață, ia călimara cu aparente fericiri și-mi stropește viața la…
-
Eu, dușmanul
gândește-te la o persoană pe care nu o suporți. nu o placi, dar ești nevoit să trăiești cu ea în fiecare zi! nu este vorba despre soț/soție… eu mă lupt cu acea parte din mine, ce nu are carte, dar are pretenția să scriu/să fac după dictare. e profa, ar vrea să tresar când îmi șoptește suspicios un gând, îmi sădește îndoiala în suflet-pământ. mă cert, nu-mi place, îi spun animalo, fă-te de casă, nu-ți vrea nimeni răul. îmi (sur)prind Alter Ego-ul, îi pun cămașa de nebun și îl arunc în poezie când inspirația cască hăul..
