-
Liliac/Cu susu-n jos
Cred într-o mie de petale – se deschid Fără să se întrebe de ce sunt, De unde au apărut ele pe pământ, Cărui Dumnezeu să se-nchine, cum și când. Ele își urmează calea de la mugur la floare, Făcând pași mici, ca în baston, și-i o boare Ce îmbracă frunza în stropi de neculoare, Făcând vântul un scenarist perfect sub soare. Am tendința crudă să mă confund cu un liliac, Dar eu nu am atâta mov, albul meu e mai sărac. În schimb, scot din mine seva ca un scriitor ortac, Un rând pe față, unul pe dos, suflet (cum)pătat, Întors cu susu-n jos, am rădăcini în cap și încap…
-
Nerutina de a fi (aceeași eu..) – #maratondepoezie
Rutina te omoară. E un cancer. Te ucide încet sau, dimpotrivă, furtunos și groaznic. Schimbarea te alină. E morfină. Ameliorează, dar nu vindecă. M-am îmbolnăvit de nerutină. Fac lucruri deosebite. Diferite, adică. Sunt atât de lumești faptele mele că mă sperie imaginea unui cobai în roata de plastic pe care își învârte pe degete plictiseala. Ce prostuț e când crede că e special alergând către nicăieri! Măcar are idealuri. Ah! Deja vorbesc despre mine și nerutina de a fi aceeași eu.
-
Ego(tr)ist.
Mă-ntreabă lumea despre cine scriu Atunci când măzgălesc foile pe blog. Le spun că-i inspirație, căci doar eu știu Cum mi-ai lăsat sufletul cu dor și-olog. Ce rost mai are să povestesc de vechii noi, De ce să redeschid în mine plăgi de vise? Oricum, n-ar înțelege nimeni de ce-i noroi În locu-n care doar iubirea noastră hoinărise. Păstrez acum amintirea în grădina minții, Culeg lauri din lupta cu somnul fantezist. Tu ai trădat primul, ia-ți înapoi arginții, „Noi” a murit, eu sunt un Toma ego(tr)ist. Publicitate:
-
happy end, totuși?..
m-am descărnat în fuga mea spre tine purtându-mi oasele prin pânze străine, mi-atârnă pielea în cârligul tău sever – „vreau fericire, dar mi-e frică să mai sper” scriam cândva, pe vremea când trăiam fericirea-n stare pură și nici nu știam.. cât de cinică e viața, îți dă, dar îți și ia ochii lucidității: ai, dar nu poți vedea asta. m-am împiedicat de cranii împuțite, de patima din suflet, unghii înnegrite în miez de stern le am adânc înfipte, sentimente tot omor, dar astea nu-s delicte. așa văd în ochii tuturor, trecem cu vederea și plânsul, și suspinul, și jalea, și căderea. ne-am obișnuit cu răul, nu căutăm plăcerea. nu mai…
-
retorică?
mai știi tu când îți spuneam că tăcerea (mieilor) e rece ca o stâncă? te mângâiam amar cu mâna stângă, uite calea dreaptă. tu ești mereu pe lângă. mă urmărește privirea lor adâncă.. mă întrebai atunci, eu te întreb încă: la ce e bună în iubire o poruncă, dacă tot ce faci binele-l alungă? fă sărbătoare din noi, du-mă la biserică fără să-mi pui vreo întrebare, las-o retorică – jurăminte pe vitralii, câtă iubire mozaică s-ar naște între un om alb și o pisică.. ai încercat, și eu aș fi vrut, dar asta nu implică „fericiți până la bătrânețe” și nu ne justifică de ce ne tot punem noi piedică…
-
Vreau timp din timp…
„Nu mai amâna!” îmi spun răspicat privindu-mă în program de dimineață. Strâng palmele în pumnul dedicat unei ambiții de copil: poți și faci față. Dar timpul nu m-așteaptă când vreau eu, îmi fuge printre taste, învârte limbi pe ceas. Fură ore de somn din dreptul nopții, e greu când aștept să dorm, nu vine, îmi zice „pas”. Vreau timp din timp, bucăți din vreme, să stau cu spatele pe nisip, picioare-n mare, să scriu cu ochii-n răsărit, să adorm devreme. Din timp înseamnă acum. Iar asta-i o chemare…
-
Dragostea nu (mai) există! – Discutăm despre… Maraton de #poezie.
Ne pierdem pe zi ce trece legătura cu noi înșine, cu ceea ce simțim cu adevărat în sufletul nostru, împrumutând stările, problemele și nevoile celorlalți. De aceea, încerc în permanență să-mi mențin legătura între spirit și lumea exterioară. Și invers. Citesc versuri, gânduri, memorii.. Am început să le și scriu.. Iar felul meu de a vă lăsa să priviți în interiorul ființei mele este acest blog. El a devenit universul unde îmi hrănesc ideea de legătură între cele două lumi și iluzia de a fi scriitor. Am vizitat case memoriale ale unor scriitori (revin pe subiect într-un articol separat), am citit și vorbit despre aceștia ca despre niște oameni normali,…
-
Dacă luciditatea și pesimismul ar fi luat vreodată o formă de om, acestea s-ar fi întrupat în Emil Cioran.
Deși l-am citit pe Emil Cioran încă din vremea liceului, nu am reușit niciodată să leg două idei în scris despre el. Asta pentru că nu mi-am propus. Am avut numeroase discuții despre activitatea sau viața acestuia, iar astăzi, fix de ziua lui de naștere, îmi doresc să las aici câteva impresii despre ce a însemnat Cioran pentru mine și nu numai. Emil Cioran, român născut în Rășinari (Sibiu), plecat în Paris pentru totdeauna Pe 8 aprilie 1911, în comuna Rășinari (la 15 km de Sibiu), se năștea Emil (Mihai) Cioran, cel ce avea să devină un mare filosof român, o reprezentare a „pesimismului efervescent”… Din tată protopop ortodox și…
-
m-am născut să..
m-am născut să sperii scoicile, să mă bată valul, mă zgârie nisipul, cu angoase-amare m-au hrănit doicile, riduri de inexpresie-mi acoperă chipul. m-am născut să sperii ciorile, să mă bat cuVântul, dor în multe sensuri, sunt o cutie goală, mi-au furat comorile, eu nu închid ochii, doar mai mor în versuri. m-am născut să sperii brazii, îi dezgolesc de soare, de orice haină, îi ascut în mine, mă ucid camarazii. dar ce-ar fi lumea asta făr-un pic de spaimă?
-
f(r)icțiune
Dezbracă-mă de negru Și dă-mi haina cea dintâi a femeii Să alergăm prin vene reciproce Căutând infinitul căprui în nisipul Din ochii obosiți De dragoste. Lasă-mă să-ți fiu aerul cald Din balonul ce te poartă Către „noi” cei vechi, de la-nceput. Ți-aș da un nume de alint așa cum Ți-aș oferi timp din gând În.. când ne mai vedem și noi? Dezbracă-mă de ceas, De somn, de gheață, Hai să ne luăm bun-rămas Până dimineață…
-
A trecut și martie.. Am împlinit 9 ani! #poveșticupisici
A trecut și luna martie. S-a dus un trimestru din anul ăsta și eu tot nu știu ce fac cu viața mea. Glumesc. V-am păcălit de 1 aprilie. Normal că știu ce fac cu mine și cu ceea ce trăiesc de 9 ani încoace. Am ales să-mi petrec una dintre vieți alături de o zăpăucă. Își spune că e O pisică neagră, dar eu o tot văd mereu mergând și vorbind fix ca un om. Bine, mai are și momente când miaună încercând să-mi vorbească, dar eu o ignor în continuare. Îmi amintesc vag ziua în care m-a găsit stând pe un cărucior de cumpărături, în parcarea subterană a unui…
-
Răsad
Îmi cresc gheare de uliu pe care mi le înfig în imaginație – rup bucăți din mine, tu le pui sare. Îmi doresc doar un pic de soare în instalație. Vreau să scot la lumina caldă strigătul de „Somn ușor!”… Gândurile urma să-mi piardă. În pijamale galbene mi se scaldă insomnia. Nici n-am plecat și mi-e dor. Din priviri în sus, piezișe, ridic zmeie de aripi motivaționale noi. Aici sunt un copil și de trei ori femeie. După ploi de muguri, răsar curcubeie din culori de martie, treizeci și moi. Îmi plantez răsad de râs acum în pământiul suflet de copil tembel. Răsad de primăvară-n mine des…
