(de)Lirice
Versuri proprii, rânduri de gânduri. Rime întortocheate, pardon, împerecheate, ritm ditirambic, parol, iambic. Și câte și mai câte!
-
Poemul norilor de sânge
Mă îmbăt de vreme rea. Așa încep acest poem. Poetul? Te întrebi unde e? Și eu. Cât de boem.. Și ce blestem! Și cât blestem clipa.. Și risipa! Dar, în loc de bună, am zis pa! Știam eu ceva.. Dar tu nu știai altceva. Și m-am plictisit. De groază. M-am procopsit cu o loază, loser scris mai pe românește. Iar mă urmărește acest gând morbid, sângeriu și insipid, inodor și monocrom. Filtre peste mutre, uite, văd un om. Scriu pe net, nu am niciun pom de tăiat pentru hârtie. Muncesc pe simbrie, Obosită, mă lungesc pe glie și ascult cum scârțâie sicrie.. Nu te gândi că-s la pământ, scriu despre…
-
Dincotro răsare luna?
Azi m-am lovit de o întrebare: Dincotro răsare luna? De acolo, de unde vine, cunoaște ea, oare, minciuna? Ori nebunia unei clipe de cumpănă. Ca ea, numai una.. Aș vrea s-o transform în poșetă, iar când mi-ar cășuna, Să arunc în ea fluturii din stomac și chiar toată fauna, De iubit să scap, să-mi curăț sufletul de toată mătrăguna, Iar când mi-o trece febra, să uit de tot de toată ranchiuna. Să-mi găsesc liniștea peste nori și țări, las în spate furtuna. Și mai uit să mă apăr, iau din nou armura, dar și cununa – Am învățat să fiu blândă cu mine, să depășesc ce-mi dăuna, Alegeam să merg la adăpost când…
-
Am renunțat să mai renunț.
Încalț șosetele de tablă scrijelită în cuvinte nerostite și plec – Postez despre străzi și revoluții, aici îmi fac propriul denunț.. Mă uit la ceas, merge de-a-ndoaselea, vin clipe, dar nu trec, Căci le trăiesc, uite, le iau cu mine – am renunțat să mai renunț.. Am alergat pe contrasens, nu-mi place cum arată spiritul în turmă, Aici, fără greșeală, în chip de vers axioma fericirii vreau s-o enunț: Să mă pierd prin lume, un rucsac, două pisici – de mine, nici urmă. Încă visez, adică am visuri despre viitor – am renunțat să mai renunț. Îmbrac haina groasă a experienței de viață, ai spune că-i un scut. Și încep să…
-
Zări deschise… către un „Despre mine” altfel
„ATELIER LITERAR: Zări deschise… Născută la 21 martie 1987 în Călărași, într-o zi de primăvară, când ghioceii răsăreau zgribuliți din zăpadă, Georgiana Mihăilă, tânăra „poetă” ce bate azi la porțile afirmării, este astăzi elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Al. D. Ghica”. Tăcută, dar vâltorită lăuntric așa cum o arată și poeziile ei, n-ai crede că într-o astfel de ființă își pot găsi locul atâtea trăiri. Veselă sau tristă, bucuroasă, dar rareori euforică, este una dintre acele persoane care preferă să se confeseze mai degrabă hârtiei albe, pentru că doar ea o cunoaște mai bine: Cerul – oglinda în care se vede frumosul – Îmi este ascuns, deși…
-
autoportret.
mă văd răsucită ca un fir Alb și roșU de mărțișor, atârnat inimii. cauze inTerne, îmi zic din buze. din Ochi, îmi caut scuze. din sunet de vioară Pornesc idei, rațiunea mea – O, hrană pentru zei! Ratez momente, încerc să le memorez în imagini developaTe-n mine ca un crez. nu las în uRmă urme, merg, dar par că zbor, aleg tot mereu grEul, nu-mi place ce-i ușor. Poet este cuvântul… PoeT aș vrea să mor.
-
Amestec de NU-uri și semitransparență.
Privesc în gol prin pleoape cenușii, Mă întorc, iar plec și apoi revin.. De câte ori, nici minte nu mai ții, Miez de gânduri calde tot combin. * Îmi scriu din nou cu pana obosită, Nu te gândi că-mi ești iar muză.. Aud în urechi o placă îmbâcsită: Cine se scuză, de fapt, se acuză amuză. * Am iar filme de făcut, le știi doar, Fără poate, vreau să bată viața.. Să alunec peste noi ca la patinoar, Să las urme adânci, să-ți sparg gheața. * Cer încremenit poartă soare pe obraz, Mi se așterne la picioare într-o reverență. Ești agonia mea în scris, eu îți rămân extaz – Suntem fără…
-
Din negura timpului – DeLiricele mele, acum 10 ani.
Am venit de acasă cu bagaje. Multe. Am făcut cinci drumuri de la mașină până sus cu mâinile pline. De bagaje. Noroc că am lift. Două. Ei bine, printre haine, mâncare, machiaje și cușcă de pisici, am strecurat și câteva „amintiri” din liceu. Mi-am luat cu mine și unul dintre posterele preferate – îl veți vedea cu prima ocazie în Negru Vlogă. 😀 În plus, din negura timpului, mi-am luat și – atenție! – manuscrisele unor poezii proprii, semnate de mine prin anii liceului. Unele chiar au data scrisă. Frumos sentiment. 🙂 Ai observat că, după sărbători, avem nostalgii de tot felul: ba începem să postăm deja imagini cu și…
-
În liniștea casei mele
Scârțâitul porții anunță vecinii că am sosit, Zăpadă în petice albe se deșiră sub ghete, Frumoasa mea căsuță, bine te-am găsit, Mi-a fost dor de tine, de liniște mi-era sete… Aici dispare totul, sunt numai eu și ai mei, Nu-mi pasă decât de clipa mea de față. Momente cât o veșnicie, ori două, sau trei, În liniștea casei mele, înseamnă o viață… Gerul apropie oamenii, îi aduce laolaltă, Zgribuliți în geci și fesuri, caută căldura, Lovituri de bici și clopoței în vale tresaltă, Vin copii cu plugușorul, să ure cu gura. Pe întinsul alb al curții îmi odihnesc ochii, Soarele-și arată dinții, lovind cu raze ca nuiele,…
-
Cioburi de (nin)soare. Sau formele sparte ale gândurilor alb-negru
Aruncasem în gol câteva rânduri desenate pe cerul minții mele. Le apuc acum de un capăt, le pun căpăstru și încerc să le mângâi pe creștet. -Stați cuminți, le spun. Nu vreau decât să vă așez în ordine, e în regulă. Sunt diferite și realizez acum un curcubeu alb-negru și un gri. M-am plictisit să le văd cum aleargă fără noimă de colo până.. dincolo. Nu înțeleg. Am vrut doar să le scot la lumină, dar eu scriu întotdeauna în negru. Dâre de catran tânjesc pe foaie de copac în rețea- pădurenebună. Se scurg ochii după pătrățelele uniformei școlare purtate în clasele primare. Atunci am învățat să scriu cu litere…
-
(De)căderea. Sau cum mi-am cunoscut Alter Ego-ul.
Văd dublu. Simt ori doi. Pământul mă ține captivă într-o fugă ca într-o roată pentru cobai. Rugă pentru moartea frunzelor și sinuciderea lor – toamna asta-i doar un purgatoriu, uite-o cum își trimite copacii la sanatoriu ca pe un Dali român dator. Amețeala dinainte de pierderea cunoștinței, a cunoștințelor și a conștiinței, Nu o mai am, am dat-o dispărută, retardato. Am de căzut, de umblat, de simțit, de furat curent. Decadent mod de a-mi exprima doar o altă perspectivă beată, în ceață, înceată (de)asupra unor mustăți de vină că-s atât de obosită, de plină și-n deplină (de)formare ambițioasă că nu-mi pasă de-o simplă pasă proastă. Știu doar că am luat…
-
Și-am să îl iubesc o oră în plus..
Nu cred în liniștea asta groasă ce se-așterne între noi, de sus, Nu m-ai lăsat să cred în tine cum vede muza un pictor sedus. Am ales cu gândul, am pășit cu mers de șoaptă, ușor nesupus, Am plecat cu zâmbetul nebun, dar ai rămas cu un lapsus. Și-ai crezut, naiv, că am plâns atunci tot ce-am avut de spus, Dar apoi m-ai căutat sublim să fim, acum doar ești. Și nu-s. Am construit repede visuri, la fel de ușor le-am descompus. Am promis cu degete cruciș că nu-ți mai scriu, dar am compus Câteva puzzle-uri rupte din noi – uite-ne, incompleți ca un rebus, Căutăm o definiție din „șase”…
-
Am tremurat..
Am tremurat aprig în tusea mea febrilă, mi-am vărsat plămânii-n castron de fier. M-am săturat de chemarea ta sterilă cum m-am săturat de mâinele de ieri. Am tremurat adânc în frica spasmotică de a mă întoarce iar și iar fără vreun scop. M-am săturat și de poezia asta sclerotică cum mi s-a luat de binele din horoscop. Au tremurat buzele când ai venit spășit să-ți recunoști greșeala fără de intenție. M-am săturat de tine o noapte-n răsărit, Tu te-ai săturat din nou să oferi atenție. Mi-au tremurat mâinile ca niște frunze moarte de dor, s-au dezgolit copacii în fâșii de ceață. S-au săturat și numele întruna să îți poarte cum…