Aberații

Probabilități.

Că așa e în viață – devii perfect atunci când mori. La început însă, cu vise îndrăznețe, dar bine ascunse în spatele unui zâmbet inocent de copil, ajungi să crezi că tu ești centrul universului, iar Calea Lactee îți e așternutul pentru odihna de după-amiază. Îți creezi, din plictiseală, probleme încununate cu atacuri de panică. Doar viața ta e importantă și trebuie să se întâmple ceva în ea. Chiar și atunci când timpul stă în loc și nu se mișcă nimic nici înainte, nici înapoi. Important e să simți, să te zvârcolești în cazane de false dureri, ținute fierbinți la foc mic de hormonii adolescenței.Ganduri amestecate Încă te urmăreșteîntrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Te`ai gândit de pe acum la profilul facultății pe care ai vrea să o urmezi și nici măcar boboc nu ai fost. Dacă ai trecut cu bine și peste anii liceului, atunci îți spui că nimic nu te mai poate opri din ascensiune: nici timpul care se scurge mult prea repede când ești în oraș cu prietenii și se face târziu, nici vreo restanță din iarnă pentru că știi sigur că vei trece în toamnă, nici măcar faptul că domeniul în care ar trebui să activezi la trecerea examenului de licență este suprasaturat de „oameni de știință”. Îți spui că ești prea bun să nu fii remarcat. Și apoi, una câte una, toate astea cad. Timpul se scurge la fel de repede, însă nu te găsește în compania unor persoane dragi; de cele mai multe ori ești singur, chiar dacă ai oameni cu tine la masă.
Ești singur și sigur de asta. Constați că ești legat de timp, porți niște brățări invizibile pe care le simți în fiecare secundă din fiecare zi, brățări pe care le porți de când te naști, dar de care nu poți să scapi nici măcar ignorându`le – alergi după ratb, după metrou, fugi la magazin să iei pâine că închide, te duci la benzinărie că ai uitat să`ți iei apă, ești într`o alergătură continuă. Și nu te alegi cu nimic. Nici măcar cu amintiri. Ai văzut și tu, nu? Amintirile sunt probabile, dar devin improbabile atunci când sunt mai recente, când sunt de „om mare”. La sfârșitul zilei ești sleit de puteri, deși nu ai făcut decât să trăiești. Iar seara, când pui capul pe pernă și oftezi în așteptarea lui Ene, te gândești să`l iei de mână și să vă faceți culcuș din Calea Lactee. Însă el te lasă baltă. Ți`am zis, ești singur, iar galaxia ta se stinge puțin câte puțin, tinzând cu repeziciune către perfecțiune.. Visele spumoase sunt acum coșmaruri înecate în plâns și zile rătăcite printre gânduri plutitoare.. Nu`i așa că ți se întâmplă și ție?..

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: