-
Și-am să îl iubesc o oră în plus..
Nu cred în liniștea asta groasă ce se-așterne între noi, de sus, Nu m-ai lăsat să cred în tine cum vede muza un pictor sedus. Am ales cu gândul, am pășit cu mers de șoaptă, ușor nesupus, Am plecat cu zâmbetul nebun, dar ai rămas cu un lapsus. Și-ai crezut, naiv, că am plâns atunci tot ce-am avut de spus, Dar apoi m-ai căutat sublim să fim, acum doar ești. Și nu-s. Am construit repede visuri, la fel de ușor le-am descompus. Am promis cu degete cruciș că nu-ți mai scriu, dar am compus Câteva puzzle-uri rupte din noi – uite-ne, incompleți ca un rebus, Căutăm o definiție din „șase”…
-
Am tremurat..
Am tremurat aprig în tusea mea febrilă, mi-am vărsat plămânii-n castron de fier. M-am săturat de chemarea ta sterilă cum m-am săturat de mâinele de ieri. Am tremurat adânc în frica spasmotică de a mă întoarce iar și iar fără vreun scop. M-am săturat și de poezia asta sclerotică cum mi s-a luat de binele din horoscop. Au tremurat buzele când ai venit spășit să-ți recunoști greșeala fără de intenție. M-am săturat de tine o noapte-n răsărit, Tu te-ai săturat din nou să oferi atenție. Mi-au tremurat mâinile ca niște frunze moarte de dor, s-au dezgolit copacii în fâșii de ceață. S-au săturat și numele întruna să îți poarte cum…
-
M-ai răzgândit.. (Rimă împerecheată cu imagini)
M-ai răzgândit atunci când ai plecat subtil din noi cu primăvara. Acum gândesc la rece că am avut o mare-ntre noi apusă ca vara – Am ajuns s-aștept închisă-n iarna asta pătrată, fereastră cenușie, Vorbind în pași tăcuți prin toamna-mi ruptă din carne cam vie. Și cum aș putea să înțeleg ce-mi scrii cu litere ce șchioapă? Nu m-ajută ochelarii – tu ești prea departe, iar eu îs mioapă.. M-ai răzgândit când am simțit din nou în tălpi gravitație – Erai pedeapsa mea pe viață într-o lume fără legislație. M-ai răzgândit când ți-am aflat tăcerea în fața marilor mele întrebări. Aș fi vrut să-mi fii atlas, să te deschid vorbind…
-
Am vrut să-ți fiu un anotimp.
Am vrut să-ți fiu ca toamna, Să te dezbrac subtil de verde, Să râd, să plâng de-a valma, Priviri căprui să te dezmierde. * Am vrut să-mi fii iarăși ca vara Liniștiți să fim, liberi de la tot, Să ne-ncânte în gând vioara, Noaptea, somnul să ne fie preot. ** Am vrut să-mi vii ca primăvara, Să simt în vintre muguri de iubiri, Să ne regăsim mereu în gara Celor mai vibrante întâlniri.. *** Am vrut să-ți fiu un anotimp Ce roșul pasiunii în suflet toarnă, Iubire nemândră și făr’ de timp, Dar tu îmi ești doar iarnă.
-
Ceasul intern.
Tic-tac, tic-tac. Nu îl auzi oare cum îți strigă în ureche? Lasă-l să adoarmă, îmi spun. Lasă, stau eu de veghe.. Păzesc timpul să nu treacă. Să nu fugă, îi alin eu somnul – În timp ce eu îmi sunt un bufon trist, el face pe domnul. Și-mi poruncește să-i ascund secretele în ale mele gânduri, Îl chem, dar nu vrea să-mi țină de urât cât scriu aceste rânduri Și-l văd cum se strâmbă, scoate limba și își dă ochii peste cap, 24 de ore cât se uită la mine, rânjește.. Nu am cum să scap! Mă ține captivă mereu, deși sunt liberă în cuget și-n simțiri, Nu măsoară…
-
Cerșetorii de iubire.
Ne naștem într-o zi fără dorința clară de a muri cândva, Ne sperie noul, dricul, avem frisoane-n piept și-n gând, Ne plângem unii altora tot întruna că ducem viață grea, Dar ne e frică de schimbare, n-am pleca de-aici nicicând. Dornici de iubire, cerșim atenția celui mai indiferent om, Insistăm în nebunie, continuăm cu un optimism bolnav Să ne facem promisiuni cu expresii negăsite-n niciun DOOM, Apoi ridicăm ziduri împrejur ca și cel mai priceput zugrav. Te întrebi ce nu merge, îți spui lasă, că mâine va fi mai bine, N-o fi dracul atât de negru, trecem noi și peste asta. Repeți așa în fiecare dimineață, în gând,…
-
Delir (ice)
M-am pierdut din nou pe nori de premise, Stau aici visând cu ochi întredeschiși La nopți de pasiuni și fericiri permise, La ani rupți din lună, pentru noi promiși. Pun lacăt peste fire, pun și la gură poartă, Să nu mai aibă nimeni din mine ce iubi. Am sufletul o ceașcă, îl apuc de-o toartă Și sorb în nebunie dorința de a muri. Îmi sugrum trăirile, îmi interzic și plânsul, Nu aș mai vrea acum de tine să mai știu, Ai în sufletul meu cuib și stau pitite-ntrânsul Seri de vorbe goale. Oh, mi-e teamă că-i târziu… Târziu e și acum, când mă gândesc să-ți scriu, Las cerneala…
-
Fantome pe plajă cu spini.
Vino în grădina mea secretă, aș vrea să-mi admiri trandafirii de sânge. Te chem cu o strigare mută, n-aș vrea să vii, e împotriva firii ce plânge. Mi-ajunge. * Stai departe, poartă-ți umbrele spre alte zări, prin lumi rebele și pustii. Voi șterge rândurile astea, poate, din minte. Le las să fie efemere, să nu știi. Să n-ai ce povesti. * fantome * În curând, voi fi din nou un surdo-mut ce vorbește prin semne de pe piele. Caractere necunoscute trec prin mine-ncet ca toporu-n lemne. E devreme. Nu-ți fă probleme: * Am timp – îl construiesc din clipe ca astea de față. Ce „eu” mă simt c-un scut de…
-
Poezia săptămânii – Charles Baudelaire, cel dintâi poem.
Bun. Am ajuns și aici, în punctul în care mai sar „pârleazul”. Astăzi vorbesc despre un autor străin. Nu m-am putut abține, e prea bun, prea ca.. :)) Charles-Pierre Baudelaire este un poet care a revoluționat întreaga lirică franceză și nu numai. Continuă să surprindă prin originalitatea lui, prin versuri de o profunzime aparte, mai ales prin apariția volumului său „Les Fleurs du Mal”. Cine nu a auzit de estetica urâtului, de „Florile răului”? 🙂 Poate Tudor Arghezi, poate „Flori de mucegai” vă sugerează ceva.. 😀 Viața lui Baudelaire a fost una tumultuoasă. Pe scurt: la numai șase ani, rămâne orfan de tată, iar căsătoria mamei cu un alt bărbat…
-
Ca să înțelegi cât de genial a fost, într-adevăr..
Tot mă dau aici de ceasul morții cu poezii, versuri, cu poezia săptămânii, cu deliricele mele, dar, în afară de cele din urmă, celelalte nu prezintă mai deloc interes pentru publicul larg. Din păcate! Eu voi continua pe acest drum – atât cât îmi permite timpul (același motiv ca și în cazul tău, da), citesc volume în versuri, mai public și aici câte o opinie inopinată, vreo recenzie… În fine. Ideea de azi este următoarea: că prea s-a pus praful gros pe chipurile de piatră, pe busturile din fața caselor de cultură, ale marilor scriitori din țărișoara noastră. Uite, ca să înțelegi câte de genial a fost Eminescu, mă voi…
-
Dor cu dor.
Am învățat atunci când mă credeam întreagă că nu-i nimic așa cum las eu să se înțeleagă. Toate gândurile îmi sunt străine, mă reneagă și spre mine vin cuțite mii, uite-le, aleargă să-mi taie liniștea mea cea sfântă, dar pribeagă.. Port în piept două inimi – una-i și slabă, și oloagă. Și îmi aleg cuvinte mute să mi le pun pe plagă și chiar nu știu cum să-i spun să se reculeagă, Suflete, odihnește-te puțin, întinde-te pe targă! Se uită-n oglindă, deznădăjduit, mă-ntreabă: „-Dar tu cât crezi c-o să mai poți, fată dragă? Unde sunt toți care-ar putea să te creadă? Nu au știut altceva mai bun decât să se…
-
Poezia săptămânii – Otilia Cazimir.
Da, da, știu. Nu am mai scris de mult, dar nu am timp. Nici chef, ce-i drept. Și mai știu că am tot scris despre poezii în ultima vreme. Ați vrea, poate, să mai scriu de-ale mele, să mai versific câte-o frântură de suflet. Pe bune că asta vreau și io! Numai că actul de creație, domnule, presupune o stare anume, iar pe mine acea stare m-a cam ocolit. Am în minte blogul, am idei, dar parcă nu-mi găsesc uneori resursele interne să-mi aștern gândurile pe foaia asta virtuală. Deschid un document nou și, de cele mai multe ori, rămâne la fel ca la început. O fi doar o perioadă. Nu…