-
Despre 40 de poezii necunoscute ale lui Nichita Stănescu.
Pe Nichita l-am comemorat luna trecută și tot atunci am scris despre ultimele lui clipe. Știu că vin mai târziu cu această postare, dar mno, într-un fel, acest lucru mi-a oferit posibilitatea documentării din cel puțin trei surse. Nu facem și noi un pic de jurnalism online? Așa, să nu uităm de unde am plecat. 🙂 Nichita Stănescu este un poet care îmi tot vine în minte, îl văd din ce în ce mai des pe internet, fapt care mă bucură… îngrozitor. Căutând mai multe detalii despre ultimele zile ale poetului, am descoperit un articol din care aflu că au apărut, la Editura Karta-Graphic din Ploiești, o carte cu 40…
-
Poezia săptămânii. Marin Sorescu.
Pfuii, cum trec zilele astea, domnule, nici nu-mi dădui seama că trecu ziua de joi și eu nu pusăi Poezia săptămânii. Astăzi este despre doljeanul Marin Sorescu, un scriitor deosebit, mult prea puțin cunoscut și mai ales apreciat la adevărata sa valoare. Sau cel puțin așa mi se pare mie. Așa cum v-am obișnuit deja, voi spune câteva cuvinte despre autorul de azi, membru titular (din 1992) al Academiei Române. Marin Sorescu – ”Tot ce poate fi mai nou în poezie și chiar în dramă” (G. Călinescu) Marin Sorescu s-a născut la 29 februarie 1936, Bulzești, Dolj. Principala sa activitate a fost cea de poet, publicând de-a lungul vieții 24 de volume…
-
Gânduri ninse.
Îmi stau ascunse, cu genunchii moi sub ele, Gândurile. Sorb din ceașca amintirilor din viitor în fața ferestrei către interior. Aștept să ningă. Fulgii mi-ar așeza steluțe mov în păr peste crengi de vise. Mi-aș face leagăn din oftat și cuib din cuvinte stinse-n vocea ta. Ecou, ecou, ecou – pereții-s albi. Vorbesc cu mine în tâmple, aștept să mi se întâmple ninsoarea. Dar, vezi, iarna mea e primăvară…
-
Poezia săptămânii – Poezie moartă.
Joi. Poezia săptămânii. A venit decembrie – nu știu cum, când. Timpul e subtil, al naibii. Aștepți să treacă de parcă el ar avea verde la semafor. Intersecția asta e dubioasă – tu cu timpul, față în față. Îl privești în ochi, aștepți să-și ia privirea de la tine, să te mai slăbească. Dă-mi pace! Ha, ha! Not funny. Așteaptă să faci tu primul pas. Zboară! Du-te de la mine pe coline însorite, poartă pe brațe răbdătoare pe alții! Eu nu am răbdare să te mai aștept și mă arunc în circulație. Calc pe un capac de canal pe care scrie data de azi. 03.12.2015. Așa, ca să nu uit.…
-
Săgeți bumerang.
„N-aș fi vrut să plec” zicea un vers neînțeles cândva, Dar nici să stau nu pot, să cred că se va schimba ceva. Mi-ai devenit repede ce nu credeam că aș mai fi în stare – Să văd prin ecranul meu alb-negru un strop de culoare. Mă prefăceam în apă să te înconjor cu stropi de rouă, Am fost pământ, uscat ce-i drept, așteptam să plouă Peste noi cu priviri înfipte în săgețile tale precise.. Ca un bumerang m-au lovit în plin propriile mele vise. Am vrut să-ți fiu și foc să simți cum ții un soare în palmă, Să-ți fiu pernă moale în tâmplă, să-ți lași sufletul…
-
Poezia săptămânii. Nina Cassian.
M-am gândit să redeschid această parte a blogului și să postez (din nou) în fiecare joi câte o poezie. Două, trei.. 😀 Nu mă refer aici la deLiricele mele. Să vă mai zic? Îmi place poezia: să o citesc, dar mai ales să o scriu. Dar cine mai citește versuri în zilele noastre? Eh, nostalgicii, ai spune. Ai dreptate, dar nu numai ei. Nora Iuga spunea despre poezie așa: Se poate face proză și din inteligență, poezia are nevoie de instinct. Subconștientul e mai inteligent decât inteligența. Eu cred că instinctul e mai aproape de obișnuințele noastre vechi, mă gândesc la o ereditate colectivă. Poezia e un fel de ancestralitate…
-
Dă-ți masca jos!
Pierdută-ntre sensuri, găsesc calea mea pe jos, Nu știu ce voi afla, tot merg pe drum grunjos. Mă ții de mână, deși te văd cum vii pe contrasens – Golește-ți chipul de tot și toate! Sărută-mă intens… Ah! Îți spun cu blândețe în glas, iubite: Dă-ți masca jos și îmbracă-mă-n cuvinte! Mi-e dor, deși te am, mi-e dor să te ador O clipă-n plus, atât! O clipă și să mor… Dar clipa noastră, știi bine, eternitate este, Atunci când transformi cuvintele-n poveste. Mi-e somn, deși încă dorm cu tine-n gând – Dă-ți masca jos, iubite, să văd soare râzând. Ruptă din carne vie, cu gesturi mici și bruște, Îți văd…
-
Popas.
E verde tot în jurul meu și galbenă-i iubirea, palidă cu stropi de ceară, aici și nicăirea. Am încetat să merg, îmi odihnesc privirea peste tine – în ochi, ard focuri reci și nemurirea. Rătăcind pe drum, îți pierd și amintirea. Te văd prin vis, te văd aievea când vii și tot pleci, cărând în mâini grele flori uscate, prinse în ghiveci. Și de-ar fi puțin să-ți stau, ascunde-le, te rog, în beci! Oprește-te din fugă, fă-mi timp cu mine să petreci – Aruncă umbre în drumul meu, nu multe, vreo cincizeci. Și-atunci când va fi vremea în spate tot să-ți las, Mă vei căuta stingher ca un…
-
Astăzi a plouat, dar cine să observe?
Astăzi a plouat, dar cine să observe? Picuri în gânduri – curaj și nebunie. Astăzi am plecat, dar cine să mă-ntrebe câte culori mai văd acum, câte-o să fie? Astăzi te-am aflat, ca sensul din proverbe. Noi am picat examenul, zero la chimie. Astăzi m-am mirat – bălți împletite-n jerbe zăceau în calea mea, în clopoți de petunie. N-am înțeles de ce orașul meu tot fierbe – capăt de august, dar început timid de iunie. Mâine te-am uitat, pierdută-ntre gherbe, strigând prin șoapte goale: Așa a fost să fie!
-
„Aș vrea să pot să îți spun ce simt…”
Simțiri și armonii legate între ele au fost prinse în năvod, Știu că mi-ai fost pansament pe retină, m-ai ajutat să văd totul mai clar, în culori de curcubeu. Ai încercat din greu, doar că eu nu știu să mă joc de-a iubirea. N-am tupeu. Gol și dor, morală surdă în tăcere deplină, mă cunosc bine – dac-ar fi să auzi ce gândesc, ai ști că totu-i despre tine, în fine. Mă cert cu mine însămi că nu am puterea să scriu și altceva decât versuri neînțelese ca Eminescu și triste ca Bacovia. Le citești, dar ele nu îți spun nimic. Cum ar putea să o facă? Tu…
-
Abandon.
Ai simțit vreodată cum cazi, afon, în timp ce te ridici? E ca și cum mergi în direcții diferite, în același timp. Nu ai timp și nervi, nu mai ai cuvinte să-ți explici Mâini ce scriu, mânjite-n curcubeu – un arc peste răstimp. Alienarea unui suflet – un ochi de lac în mijloc de pustiu. Aleg să caut nesfârșitul în ropot dur de herghelie, Sălbatici cai să mă poarte… Pe unde? Nici nu mai știu… Având apusu-n sânge, tâmpla muntelui mi-este coșmelie. Eu ție îți sunt abandon, oraș murdar și fără de efect, Mă înfiori cu manechini morți în palide ferestre, Când, sub tălpi, îți plimbi aleile în…
-
Alzheimer, de timpuriu.
Acid, miros de sulf și sunete ce-mi sfârâie-n urechi Îmi stau pavăză în dreptul meu cel nefiresc de stâng. Vreau să cânt, să plâng cu gura până la urechi, Dar ce să fac? Am eu cu viața vreun legământ? Am crezut și nu am știut de ele, senzațiile de purici – Mă furnică pielea stoarsă, șifonată-n cuțite de soare, Stau cu mâinile-n sân; cum să te ating, ca pe mucenici, Când te privesc de jos în sus, ca vânător pe căprioare? Și pofta mi-e pe ducă, și gustul moare, moare-ncet și el, Când praful simțămintelor mă părăsește-n gânduri… Dar vreau să știu, peste timp, că vom simți în noi la…